No locked doors, no windows barred
No things to make my brain seem scarred
Metallica, Welcome Home (Sanitarium)
În culegerea de nuvele Different Seasons (1982), Stephen King include și textul Rita Hayworth and Shawshank Redemption al cărui subtitlu (în tema culegerii) este Hope Springs Eternal. Cei care nu au citit nuvela s-ar putea să-și amintească un film excelent cu roluri magistrale ale lui Tim Robbins și Morgan Freeman, tradus în limba română drept Închisoarea îngerilor (1994). Fără a povesti o istorie extrem de interesantă, este suficient să amintesc faptul că personajul principal este acuzat de o crimă pe care nu a comis-o și ajunge să ispășească o pedeapsă extrem de lungă într-o închisoare de maximă siguranță. Jocul de cuvinte din subtitlu face trimitere la primăvară și la speranță. Alegoria lui King pare a se potrivi îngrijorător de bine cu actuala situație generată de coronavirus. (Epopeea The Stand dedicată în 1978 de același Stephen King unei pandemii este mult prea distopică pentru a încerca să fac vreo paralelă.) În nuvelă, un om obișnuit ajunge să-și formeze o „familie” în închisoare și să transforme universul penitenciar într-un simplu loc de muncă. Este interesant că unul dintre personaje afirmă că toți deținuții (susțin că) sunt nevinovați (de aici adaptarea românească a titlului).
Pe măsură ce regulile de izolare se prelungesc, tot mai multe voci le aseamănă cu un veritabil regim de detenție. Tot mai des se aude că actuala situație reprezintă un veritabil experiment social extins la nivel mondial. În anul 1971, un grup de psihologi de la Universitatea Standford a realizat un experiment în care un număr de voluntari (studenți) au fost „închiși” într-o închisoare simulată timp de o săptămână. Repartiția candidaților între rolurile de deținuți și gardieni s-a făcut în mod aleatoriu. Una dintre concluziile experimentului a fost aceea că în doar câteva zile comportamentul subiecților s-a schimbat radical, fiecare identificându-se cu rolul atribuit. Cei care se consideră deținuți în propria casă ar putea să se uite la adaptarea cinematografică din 2015 a acestui experiment pentru a vedea diferențele notabile de condiții.
Și eu cred că asistăm la un experiment social (chiar dacă desfășurarea lui nu a fost organizată de nimeni) extrem de interesant. Condițiile sunt mult mai reale decât în orice experiment „simulat” și ne permit să observăm o serie de schimbări de comportament. Dar, nepricepându-mă la psihologie, aș vrea să mă îndrept într-o altă direcție: ce ne arată acest experiment cu privire la sancțiuni. Pentru un jurist, sancțiunea este o componentă indispensabilă a oricărei norme. Această abordare are în vedere premisa că regulile (însoțite de sancțiuni) sunt făcute (mai ales) pentru cei care nu le-ar respecta în lipsa impunerii lor de către Stat. Or, singura modalitate de a le impune este să li se asocieze o pedeapsă în caz de nerespectare. De aceea, acest curent susține că o regulă fără sancțiune nu este, de fapt, o adevărată regulă. Alături de alții, eu cred că abordarea este mai nuanțată. Regula se adresează tuturor și spune ce trebuie făcut. Majoritatea vor respecta regula din convingere (adică pentru că au înțeles utilitatea și justețea acesteia). Doar câțiva indivizi o vor nesocoti. Dacă sunt o majoritate, vorbim deja despre o revoluție care sugerează că regula este una injustă și trebuie înlocuită. Atunci când (doar) unii încalcă regula, lor li se aplică o altă regulă (derivată din prima, în sensul că ea are ca ipoteză încălcarea regulii) care spune care sunt consecințele comportamentului contrar regulii. Sancțiunea este deci o (altă) regulă destinată doar celor care ar dori să încalce regulile de bază.
Dar ce am făcut eu? Despre tipologia sancțiunii
În teoria dreptului se vorbește despre o serie de noțiuni care au în subtext ideea de sancțiune. Astfel, de exemplu, în dreptul penal avem pedepse, măsuri preventive, măsuri de siguranță și măsuri de ocrotire. Nu vreau aici să fac analiza acestor noțiuni, dar o să prezint o serie de ipoteze. (Asemănarea dintre autoritatea statală și cea părintească este, poate, astăzi, forțată, amintind de un paternalism vetust, dar este încă utilă în demersul explicativ.) Imaginați-vă următoarele situații:
- Părintele care îi spune copilului care s-a bătut cu fratele lui că este pedepsit să nu mai iasă din casă. (Aici avem o pedeapsă.)
- Părintele care îi spune copilului că va sta în camera lui până când se lămurește dacă el este cel care a spart geamul. (Aici avem o măsură preventivă.)
- Părintele care îi spune copilului că are scarlatină și că nu poate ieși din casă până nu se însănătoșește, pentru a nu-i îmbolnăvi pe alții. (Aici avem o măsură de siguranță.)
- Părintele care îi spune copilului că a fost un accident la Cernobîl și este bine să nu iasă afară pentru a nu se îmbolnăvi. (Aici avem o măsură de ocrotire.)
Se observă cu ușurință că în toate ipotezele (1)-(4), măsura luată este aceeași: copilul nu are voie să iasă din casă. Cu toate acestea, justificarea măsurii este de fiecare dată alta, ceea ce îi modifică însăși natura. Evident că această justificare poate să fie greșită sau pur și simplu inventată. Fanii francizei Cloverfield își aduc aminte cât de puternică poate fi o înșelătorie cu privire la necesitatea izolării. Iar admiratorii lui Joker își amintesc poate despre rolul ambiguu al Azilului Markham… (Michel Foucault are o analiză extrem de interesantă a paralelelor dintre închisori și spitale în perioada modernității.) În perioada abuzurilor comuniste din anii ’50-’60, internarea unor persoane în instituții „spitalicești” a ascuns uneori încercări de a scăpa de persoane prea vocale împotriva regimului, dar care erau suficient de cunoscute pentru a nu putea „dispărea” pur și simplu. Dar nu vreau aici să analizez posibilitatea de abuz de calificare, ci doar faptul că avem o paletă mult mai largă de măsuri decât pare la prima vedere.
Interesant este faptul că toate aceste măsuri arată (în plan fizic) la fel pentru individ: este precum copilul nu are voie să iasă din casă. Din punct de vedere psihologic, însă, raportarea individului la fiecare dintre măsuri este diferită. Iar binomul care subliniază aceste diferențe este cel dintre interesul individului și cel al societății. Aici, modul de evaluare al acestor interese trebuie să vină de la societate pentru că aceasta este singurul actor cu o doză de obiectivitate dată de multitudinea de indivizi (organizați în instituții). Dacă ne-am raporta la percepția individuală, contingențe personale pot schimba calificarea în mod aleatoriu. (De exemplu, o persoană care are o înclinare psihologică mai accentuată către teorii ale conspirației se va considera mai tot timpul pedepsit, deși nimeni nu intenționează acest lucru.) Astfel, putem să „dozăm” amestecul dintre interese astfel:
(1’) La pedeapsă, interesul societății (de a-l izola pe vinovat) este predominant și principal.
Prin aceasta vreau să spun că măsura este una care este (aproape) exclusiv în beneficiul societății și în detrimentul persoanei pedepsite. (Este adevărat că se vorbește și de rolul educativ al pedepsei, dar scopul reeducării este oarecum secundar.) Rațiunea constă în aceea că persoana în cauză a greșit deja (a încălcat regula) și, implicit, și-a asumat consecințele. Pedeapsa este considerată de unii autori (mai ales nord-americani) ca „preț” al încălcării regulii. Încălcând regula, contravenientul a acceptat să plătească acest „preț”.
(2’) La măsura preventivă, interesul societății (de a-l izola pe vinovat) este tot predominant, dar este relativ.
Relativizarea vine din nevoia de a explica limitele acestei izolări în funcție de interesele celorlalți indivizi din societate. În definitiv, până la condamnare, individul trebuie să fie prezumat nevinovat, ceea ce face ca măsura preventivă să fie o excepție. Prin urmare, de vreme ce nu știm că a fost încălcată regula de către acea persoană, nu putem să o pedepsim (încă). Dacă o lăsăm liberă, însă, este posibil ca alte reguli să fie încălcate, inclusiv să o expunem unei reacții violente din partea altor persoane. Chiar și în această din urmă ipoteză, izolarea suspectului nu are în vedere interesul acestuia, ci interesul societății ca altă încălcare (violența contra suspectului) să nu se producă. În orice caz, măsura preventivă nu trebuie să devină o regulă și nu trebuie luată pentru că așa este mai comod pentru anchetatorul faptelor (să îl aibă pe suspect „la îndemână” și „sub presiune”).
(3’) La măsura de siguranță, interesul preponderent este al individului de a fi readus la standardele care îi permit o reintegrare în societate, iar în subsidiar este interesul celorlalți indivizi de a fi protejați.
Vedem deja o schimbare de accent: interesul avut în vedere nu mai este al societății (în ansamblul său), ci al unui individ (sau grup de individual). Este drept că de multe ori individul însuși nu-și dă seama că este în interesul său să fie izolat (internat, tratat) și această măsură îi este impusă de stat. Dar măsura luată trebuie să fie una curativă, iar nu punitivă. Statul este interesat de bunăstarea individului. În același timp, statul are responsabilitatea de a se îngriji ca și ceilalți indivizi să fie protejați de eventualul pericol (involuntar) adus de existența unui individ afectat.
(4’) La măsura de ocrotire, interesul este (aproape) numai al individului de a fi protejat de restul societății sau de elemente externe care îi pot face rău.
Aici măsura izolării (obligatorii) este cel mai greu de justificat. În principiu, un individ este răspunzător de deciziile pe care le ia cu privire la persoana sa. Dar atunci când acele decizii pot afecta societatea (și instituțiile sale), lucrurile se complică. Una dintre problemele etice extrem de dificile este de a distinge între sinuciderea unei persoane în propria locuință și cea realizată prin aruncarea în fața metroului. Dincolo de tragismul ambelor ipoteze, cea de-a doua mai aduce un element: costurile (economice și emoționale) aduse societății de oprirea circulației metroului și de șocul provocat celorlalți călători. Iată cum interesul societății se poate insinua pe nebănuite acolo unde (aparent) se apără doar un interes individual.
Este drept că marea dificultate este dată de agentul care decide ce este mai bine pentru individ, respectiv pentru societate în ansamblul său. Dar aici intrăm pe tărâmul teoriilor politice cu privire la rolul guvernării și al guvernanților. Așa că voi presupune că statul (și autoritățile sale) își fac treaba și identifică în mod corect aceste interese.
