Din California până în Massachusetts, polițiștii intervievați de agenția internațională de presă se declară scandalizați de ceea ce ei califică drept „ucidere”. Dar mulți acuză că sunt pe nedrept comparați cu „merele putrede”, precum polițistul alb din Minneapolis care l-a asfixiat pe George Floyd după ce i-a ținut genunchiul pe gât.
„Eu nu sunt Derek Chauvin!”, afirmă Michael O’Meara, președintele sindicatului polițiștilor din statul New York. „El a ucis pe cineva, nu noi. Încetați să ne tratați ca pe niște animale”, a spus el, în fața a sute de colegi reuniți la Manhattan.
Derek Chauvin a comis „un act criminal” de care „ne este rușine”, a declarat Shaun Willoughby, 41 de ani, de la sindicatul polițiștilor din Albuquerque, în New Mexico. „Dar este cu adevărat frustrant să fim toți puși în aceeași oală”.
Același reproș este formulat de decenii de populația de culoare societății americane, afirmând că membrii acestei comunități sunt adeseori considerați a priori un potențial pericol.
Furia manifestanților ieșiți pe străzi de la finalul lunii mai depășește cazul lui George Floyd. Ea este rodul unei „lungi istorii de violențe față de americanii de culoare pe care forțele de ordine, în calitate de instituție, trebuie să o recunoască”, subliniază Louisa Aviles, expert în justiție la universitatea John Jay din New York.
Polițiștii americani ucid în medie trei persoane în fiecare zi, și „cel puțin jumătate dintre aceste decese nu sunt în mod necesar pentru a salva viața polițiștilor sau a civililor”, notează Franklin Zimring, criminolog la universitatea Berkeley.
Cea mai bună armă, vorba
Afro-americanii sunt cu siguranță supra-reprezentați în aceste decese și asupra acestui lucru nu există „nicio îndoială” în opinia lui Ben Kelso, 53 de ani, de la filiala din San Diego, California, a Asociației naționale a polițiștilor de culoare.
Afirmând că a fost el însuși victimă a rasismului încă de mic, bărbatul nu are o soluție – miracol pentru rezolvare, dar insistă asupra dialogului zilnic și analizarea modului în care sunt instruiți polițiștii.
„Petrecem numeroase ore învățând cum să șofăm, să tragem și să arestăm oamenii, dar departe de suficient în a învăța cum să vorbești cu oamenii”, crede el. „Pentru că, în final, cea mai bună armă a unui polițist este vorba”.
Numeroase orașe și-au amendat practicile, în special pentru interzicerea prizelor la gât sau întărirea procedurilor disciplinare. Un proiect de lege este studiat la nivel federal.
„Nu ne este frică de reforme sau de schimbări. Vrem doar să fim parte în aceste discuții”, subliniază Michael O’Meara, al cărui sindicat apără interesele a 40.000 de polițiști.
Pentru această schimbare pledează de ani de zile Branville Bard Jr., șeful poliției din Cambridge, în Massachusetts. Acesta speră că moartea lui George Floyd va declanșa această schimbare.
„Nu pot să vă spun de câte ori am fost oprit la volan. Arăt actele și situația nu degenerează, dar întotdeauna îmi este frică pentru că port o armă și am pielea neagră”, explică el.
În opinia lui Bard ar trebui început prin a „mări costul greșelilor”, sancționând toți polițiștii prezenți atunci când sunt comise abuzuri, chiar dacă nu participă activ.
”Suntem sub atac”
Alții văd situația diferit. „În calitate de profesioniști, suntem sub atac”, apreciază Patrick Lynch, 56 de ani, președintele unui sindicat al polițiștilor din New York. Mulți dintre ei nu se simt susținuți de autorități de la începutul protestelor.
Richard Wells, care conduce un alt sindicat din marea metropolă, consideră că înăsprirea sancțiunilor împotriva polițiștilor ar fi contra-productivă. „Polițiștii vor ezita să-și facă treaba, pentru că în orice situație vor risca să aibă probleme”.
Ceea ce-l rănește cel mai mult pe un polițist new-yorkez de 34 de ani, fiul unor imigranți, sunt apelurile, din ce în ce mai dese, de reducere a bugetelor poliției, pentru a finanța programe sociale și educative.
„Este ironic și dureros, pentru că suntem pe străzi în fiecare zi pentru a încerca să ne facem treaba și să protejăm” oamenii, spune el.
