Mai rău: pentru locuitorii capitalei evocă cele mai crunte amintiri ale evenimentului legat de formarea generației aflate la putere în prezent, războiul civil din 1975, care a durat 15 ani și care a distrus oraşul.
Uriașa coloană de fum a adus aminte de cea mai faimoasă din tot acel război, când, în octombrie 1983, două explozii au distrus cazarmele americane și franceze: 307 de persoane au murit, 241 dintre acestea fiind puşcaşi marini americani, una dintre cele mai dure lovituri suferite vreodată de SUA.
Fosta putere colonială, Franța, și noii lideri ai Occidentului se aflau acolo în încercarea de a garanta sfârșitul uneia dintre etapele conflictului, care a implicat invazia israeliană a țării, cu sprijinul falangiştilor – una dintre zecile de facțiuni, în acest caz laică, dar cu sprijin creștin, care luptau pentru putere în țară.
Adevăratul autor al atacului nu a fost cunoscut niciodată, deși suspiciunile s-au îndreptat spre pe atunci nou-creatului Hezbollah (Partidul lui Dumnezeu), care a apărut în valea Bekaa în anul anterior ca urmare a unei operațiuni a Iranului pentru a-și extinde influența în rândul comunităților șiite din regiune.
Prezența străină a continuat, cu ani de ocupație siriană și, până astăzi, cu menținerea unei forțe de pace a Națiunilor Unite. Detașamentul maritim este condus de Brazilia începând din 2011.
Printre militarii și diplomații străini cu sediul la Beirut, a circulat imediat după explozie ipoteza potrivit căreia aceasta a avut loc într-un depozit de arme al grupării Hezbollah, astăzi o forță militară puternică și un partid politic cu greutate în Liban.
Israelul, un inamic existențial atât al Iranului, cât și al Hezbollah, s-a grăbit să declare că nu are nici o legătură cu atacul și că, potrivit informațiilor sale, a fost vorba despre un accident cu material exploziv confiscat, probabil, pe o navă.
Oricum ar fi, nu putea fi un moment mai rău pentru ca tragedia să se abată asupra orașului. Țara s-a văzut prinsă în toiul disputei geopolitice dintre Iran și Arabia Saudită: în 2017, primul-ministru de atunci, Saad Hariri, a anunțat că demisionează la Riyadh, acuzând Teheranul că ar fi dorit să-l ucidă.
Iranienii au afirmat că saudiții l-ar fi luat ostatic pe politician, fiul puternicului prim-ministru Rafik Hariri, asasinat într-un atentat al Hezbollah în 2005. În final, Saad Hariri s-a întors în țară și a rămas în funcție.
Criza instituțională a continuat, agravată de incapacitatea în gestionarea economică a țării, cunoscută pentru oazele sale de bogăție pe lângă mizeria generalizată a populației.
Anii de reconstrucție transformaseră orașul într-una dintre perlele Orientului Mijlociu, care își retrăia parțial trecutul strălucitor, cu restaurante aglomerate pe malul mării și cu obiceiuri tolerante, comparabile regional doar cu Tel Aviv.
Dar acest lucru este pe cale să se piardă în ultimii ani, odată cu agravarea dificultăților politice și economice.
În 2019, a fost descoperită o schemă piramidală în care era implicată Banca Centrală, precum și case bancare care încercau să mențină fixă cotația lirei libaneze.
Rezultatul a fost o topire a pieței valutare, cu scumpirea produselor de bază. Din luna octombrie, populația a ieșit în stradă, într-o serie de proteste uriașe împotriva establishment-ului.
De asemenea, acestea au fost alimentate de percepția ineficienței statului în combaterea unei serii de incendii de pădure de proporţii și a propunerii de soluții tipice: majorarea impozitelor, inclusiv impozitarea apelurilor gratuite prin WhatsApp, ceea ce a adăugat o notă de contemporaneitate revoltei.
Potrivit Băncii Mondiale, șomajul a crescut la 25%, iar o treime din populație trăiește sub pragul sărăciei.
În cele din urmă, Hariri a demisionat, cedându-i locul lui Hassan Diab, susținut atât de Franța, principalul partener occidental al țării, cât și de Hezbollah. Gruparea are deja un ascendent asupra președintelui Parlamentului, Nabih Berri, care se află în funcție din 1992.
Fost lider al miliției, Berri este șiit, potrivit divizării de putere în ţară în vigoare prin acordul de la Taif, care a pus capăt războiului civil: președintele trebuie să fie un creștin maronit, iar primul-ministru un musulman sunnit.
Guvernul Diab încearcă să țină țara deasupra liniei de plutire, dar totul sugerează un eșec sistemic agravat de pandemia COVID-19. Carantinele în vigoare în perioada martie-mai au stagnat şi mai mult economia.
Diab continuă să negocieze un pachet de 10 miliarde de dolari (53 miliarde de reali, la cursul de schimb de marți) cu Fondul Monetar Internațional.
Insuficiența sistemului de sănătate a devenit explicită, dar deocamdată noul coronavirus a avut un impact redus: există 742 de cazuri și 10 decese la un milion de locuitori, comparativ cu aproape 13.000 și, respectiv, 447, în Brazilia, de exemplu.
Manifestaţiile împotriva guvernului au continuat, iar un tânăr a fost ucis în reprimarea acestora în luna aprilie. Haosul l-a determinat pe ministrul de externe al țării, Nassif Hittis, să demisioneze luni (3 august). Confruntat cu relatări legate de lipsa până şi a pâinii în magazinele de la Beirut, el a afirmat că naţiunea „este aproape un stat falimentar”.
Combinația dintre eșecul managerial și dinamica disputei regionale, în care istoric este un joc de puteri externe, a fost acum temperată de tragedia cumplită a exploziei de marți. (Articol de Igor Gielow, São Paulo)
Citește și:
