Ursula von der Leyen, președinta Comisiei Europene, afirmă că vrea să conducă o „Comisie geopolitică”. Dar dna Von der Leyen a încheiat 2020 prin lansarea unui mesaj geopolitic cu adevărat groaznic – atunci când Comisia ei a aprobat un tratat de investiții UE-China.
Anul trecut China a zdrobit libertatea Hong Kongului, și-a intensificat oprimarea în Xinjiang, a ucis soldați indieni, a amenințat Taiwanul și a sancționat Australia. Dar, prin semnarea unui acord cu China, UE a transmis că nu-i pasă de nimic din toate acestea. Iată cum s-a exprimat Janka Oertel, directoarea programului pentru Asia al grupului de reflecție European Council on Foreign Relations: „Aceasta e o enormă victorie diplomatică pentru China”.
Este totodată și un formidabil șut în dinți administrat lui Joe Biden. Președintele ales al SUA a subliniat că, după Donald Trump, intenționează să lucreze la un nou început cu Europa. Administrația Biden va dori să colaboreze cu celelalte democrații în special în chestiunile legate de China. Jake Sullivan, consilier de securitate națională al dlui Biden, a transmis o pledoarie de ultim minut europenilor pentru a amâna semnarea acordului – măcar până când vor fi avut ocazia să-l discute cu noua administrație. A fost ignorat.
Oficialii UE au venit cu mai multe justificări pentru decizia lor. Ei afirmă că multe dintre concesiile obținute de UE de la China i-au fost deja acordate Americii, în cadrul acordului SUA-China așa-zis „de fază unu”. (Între ele se numără deschiderea anumitor sectoare pentru mai multe industrii și modificări ale condițiilor privind întreprinderile în comun.) Oficialii UE arată că SUA n-au cerut permisiunea europenilor pentru a-și încheia acordul cu China. Ei justifică decizia UE prezentând-o drept probă a „autonomiei strategice”.
Argumentele acestea aduse de UE par pragmatice. În realitate, ele sunt naive. E naiv să crezi că China va respecta acordul semnat de ea. E naiv să ignori implicațiile geopolitice ale încheierii unui acord oarecare cu China în acest moment. Și tot naiv e să crezi că întunecarea climatului politic la Beijing nu va afecta vreodată viața la Bruxelles ori Berlin.
UE afirmă că acest acord va „disciplina comportamentul” companiilor de stat ale Chinei, care vor fi de acum obligate „să acționeze pe baza considerentelor comerciale”. Dar China și-a asumat angajamente extrem de similare și atunci când a aderat la Organizația Mondială a Comerțului, în 2001. Promisiunile de a limita subvențiile de stat făcute în urmă cu 20 de ani sunt oferite acum din nou, pe post de concesii proaspete. Promisiunea Chinei de „a lucra în direcția” implementării convențiilor internaționale privind standardele de muncă e ridicol de șubredă. După cum sublinia și Shi Yinhong, un cunoscut universitar chinez: „În privința muncii, e imposibil ca China să accepte. Vă puteți imagina o Chină cu sindicate libere?”
De-a lungul anului trecut China și-a demonstrat în mod repetat disponibilitatea de a-și ignora angajamentele asumate prin tratate. Noua ei lege a securității naționale violează un acord cu Regatul Unit care garanta autonomia Hong Kongului. China a impus totodată taxe vamale unor mărfuri australiene – o violare a acordului de liber schimb China-Australia.
Momentul semnării acordului este excelent pentru Beijing, întrucât îi servește echipei Biden un fapt împlinit. Reinhard Bütikofer, președintele delegației Parlamentului European pentru China, a declarat: „I-am permis Chinei să deschidă o falie enormă între SUA și Europa.”
Pentru acordul UE-China a făcut presiuni puternice cancelarul german Angela Merkel, fiind finalizat fix la sfârșitul președinției germane a UE. Dna Merkel e considerată o mare apărătoare a valorilor liberale. Însă abordarea ei în privința Chinei e determinată în principal de considerente comerciale. Ea știe că industria germană auto a avut câțiva ani grei, iar China e cea mai mare piață a ei.
Hotărârea cu care dna Merkel a presat pentru încheierea acordului ar putea fi și o manifestare a scepticismului ei în privința viitorului Americii. Într-un discurs din 2017 ea a afirmat că UE nu se mai poate baza pe SUA. Iar alegerea dlui Biden nu i-a schimbat probabil acest punct de vedere. Mulți alți europeni cred și ei că SUA sunt în pragul unui nou război rece cu China – și n-ar prea vrea să ia parte la el.
Unele dintre aceste argumente sunt destul de rezonabile. E dificil să privești actualele evenimente de la Washington și să fii perfect încrezător în privința stabilității Americii ori a alianței atlantice. Și dorința Europei de a evita o confruntare militară în Pacific este rațională.
Dar a te baza pe garanțiile americane de securitate în Europa și a submina concomitent politica americană de securitate în Pacific nu pare a fi o politică înțeleaptă sau sustenabilă pe termen lung.
Europenii își fură totodată singuri căciula dacă cred că pot închide ochii la natura tot mai autoritară și mai agresivă a Chinei lui Xi Jinping. În ultimii 70 de ani europenii au avut de profitat de pe urma faptului că țara cea mai puternică a lumii e o democrație liberală. Dacă o țară autoritară precum China va disloca America din poziția de putere mondială dominantă, consecințele vor fi resimțite de democrațiile din întreaga lume.
Chiar și în actuala ordine geopolitică, China și-a demonstrat în repetate rânduri disponibilitatea de a-și folosi puterea economică pe post de armă strategică. Prin aprofundarea dependenței lor economice față de China – fără a-și coordona politica cu celelalte democrații – statele europene și-au agravat vulnerabilitatea la presiunile venite de la Beijing. Pentru o „Comisie geopolitică”, e o decizie de o remarcabilă miopie.
