În vremurile demult apuse, dragostea aducea cu sine căsătoria. Mireasa era obligată să ofere daruri socrilor, cumnaţilor şi naşilor, daruri trecute întotdeauna în foaia de zestre. Ele erau puse în „bohcealâcuri” speciale şi dăruite în ziua nunţii. Fiecare boccealâc cuprindea lucrurile tradiţionale şi purtau etichete: „bohcealâc de ginere”, „de socru”, „de soacră”, „de cumnat”, „de cumnată”, „de nun”, „de nună”. Ospăţul nunţii presupunea și el feluri de mâncare din cele mai bune, băutură din plin și lăutari. Invitaţii erau primiţi cu apă de trandafir, cu şerbet, cu cafea şi tutun, iar lulele din lemn de iasomie sau cireş îi aşteaptă să se desfete. La 250 de ani de atunci, nupțialitatea testează cele mai de jos praguri în România. Numărul căsătoriilor a început să scadă din 1990 (cu mici excepții), iar anul 2020 (atipic, datorită pandemiei) a coborât aceste ceremonii sub 90.000). Potrivit datelor INS, avem circa 900.000 de cupluri care locuiesc în uniune consensuală (13% din familiile de la noi), fără a fi căsătorite. Numărul lor nu s-a modificat mult în ultimii 30 de ani, conform datelor oficiale.
După Revoluția din 1989, numărul căsătoriilor a intrat pe un proces descendent, excepție făcând perioada de dinaintea intrării în UE. (click pe imagine pentru a o mări):
De precizat că diferența între vârsta medie la prima naștere și vârsta medie la prima căsătorie (și mai ales diferența negativă, frecvent întâlnită după 2003) se datorează și creșterii ponderii nașterilor ilegitime, deci a femeilor foarte tinere, care necăsătorindu-se, nu mai contribuie la obținerea vârstei medii la prima căsătorie, deși contribuie la obținerea vârstei medii la nașterea primului copil.
În mediul urban, femeile se căsătoresc, în medie, la vârste mai înaintate decât în mediul rural.
În mediul rural, numărul de căsătorii al femeilor din grupa de vârstă sub 20 ani a depăşit semnificativ pe cel înregistrat în mediul urban, fiind de 2,1 ori mai mare.
Decalajul între vârsta medie a soţilor a fost de 3,3 ani, aspect considerat favorabil din punct de vedere al condiţiilor necesare asigurării reproducerii populaţiei.
În trecut, căsătoriile erau exclusiv apanajul Bisericii, odată cu deciziile luate la Conciliul de la Trento din 1563 care a reuşit să-şi impună doctrina matrimonială în tot Occidentul catolic şi să influenţeze şi celelalte religii. Prin decretul Tametsi se proclamă caracterul sacru al căsătoriei, puterea Bisericii de a decide în problema obstacolelor, indisolubilitatea, posibilitatea separării de corp, interzicerea căsătoriei preoţilor, superioritatea virginităţii şi a celibatului asupra căsătoriei, calendarul liturgic al căsătoriei, competenţa exclusivă a judecătorilor ecleziastici în probleme matrimoniale.
”De-a lungul secolului o serie de alte măsuri se prevăd în aşa numitele „zapise de cununie” – adevărate certificate alcătuite de preotul unei comunităţi. Se regăsesc acolo elemente cu privire la gradul de rudenie dintre parteneri, starea civilă înaintea solicitării unei căsătorii – june, fată mare, văduv, văduvă, divorţat, divorţată, în cazul acestora din urmă dacă au primit şi dreptul de a se recăsători”, scrie cercetătorul român Constanța Vintilă- Ghițulescu în cartea sa ”În șalvari și cu ișlic”.
Trebuie menționată distincţia între căsătorie şi concubinaj. Interzis de canoane, el se practică totuşi, dar conform pravilei, în această legătură ilicită femeia deţine o poziţie foarte fragilă. Bărbatul o poate alunga după o anumită perioadă de convieţuire, fie pentru a-şi lua o altă concubină, fie pentru a se însura. Concubina se află la discreţia bărbatului, iar copiii rezultaţi se găsesc în aceeaşi poziţie de inferioritate, bastarzi, depinzând de mila celorlalţi. Dacă se încumetă să se plângă la Mitropolie, femeia nu are niciodată câştig de cauză, Biserica nu poate să ceară bărbatului s-o ia de soţie, pentru că ar gira o legătură imorală, scrie Constanța Vintilă-Ghițulescu.
Documentele însă păstrează numeroase cazuri de concubinaj pentru că supuşii nu au întotdeauna mijloacele economice pentru a duce la bun sfârşit o relaţie, dar şi pentru că mulţi definesc căsătoria altfel decât Biserica. A se aşeza împreună, a avea copii înseamnă pentru mulţi căsătorie, fără a avea nevoie de consfinţirea religioasă atâta timp cât are privirile şi complicităţile comunităţii. Suspicioasă asupra bunelor sau relelor intenţii ale supuşilor săi, dar şi pentru a evita o serie de „uniuni spurcate şi eretice”, Biserica cere preoţilor parohiali efectuarea unei anchete asupra candidaţilor la căsătorie, adaugă cercetătorul român.
Pregătirile unei nuni boierești:
La începutul secolului al XlX-lea, o corespondenţă asiduă se schimbă între două mari familii boiereşti. între 20 decembrie 1804 şi 31 ianuarie 1805, slugile aleargă între Ogrezeni, Bucureşti şi Oteteleşani pentru a duce şi a aduce scrisorile dumnealor. Ce a prilejuit această corespondenţă?
Pregătirea nunţii dintre Constantin Oteteleşanu şi Zmaranda Cocorăscu naşte zeci de scrisori schimbate între mire, soacra- mare şi mătuşa fetei, Zoiţa păhămiceasa. Cu ajutorul lor se poate foarte uşor lua pulsul unui astfel de eveniment, fiecare scrisoare trădând înfrigurarea pregătirilor, neînţelegerile inevitabile şi cotidiene dintre cele două familii, cu privire la zestre, pretenţiile miresei şi nemulţumirile soacrei-mari, cheltuielile imense ce trebuie făcute.
Nunta apare, în această situaţie, ca o afacere de femei: de o parte se află Safta Oteteleşanu care ţine în mână întreaga afacere şi supraveghează de aproape nu numai pregătirile din propria casă, ci şi pe cele din casa „cuscrilor” săi. Fiul, Constantin Oteteleşanu, se implică şi el, dar parcă nu cu atâta forţă ca mama. De partea cealaltă, se află Zoiţa păhămiceasa, mătuşa Zmarandei Cocorăscu, care preia întreaga afacere întrucât mireasa este orfană şi se află sub tutela fratelui său, Ianache Cocorăscu. In egală măsură sunt pomenite şi alte mătuşi cărora li se cere sprijinul atunci când este vorba de pregătirile necesare sau de facerea cumpărăturilor.
Astfel, des pomenită este mătuşa Bica, rudă cu familia Oteteleşanu şi aflată cu locuinţa în Bucureşti. Cele două familii, în frunte cu feciorii din casă, sunt într-o continuă alertă pentru a procura hainele miresei şi toate celelalte lucruri trebuincioase unui ospăţ. E iarnă, e frig şi lucrurile nu merg întotdeauna aşa cum ar vrea boierii noştri.
Drumul până la Bucureşti e lung, adesea trăsurile rămân blocate în troiene, negustorii se arată copleşiţi de mulţimea cererilor şi nu pot răspunde comenzilor aşa de rapid cum ar dori soacra-mare. în plus, evenimentul pică foarte prost; însuşi domnul se pregăteşte de nuntă şi atunci negustorii sunt aglomeraţi de cererile venite din partea curţii şi a boierilor divaniţi. Ei ştiu să profite de această cerere nemaiîntâlnită şi ridică preţurile, chiar şi pentru mărfurile de proastă calitate. Corespondenţa este deschisă de mirele Constantin Oteteleşanu care însărcinează pe Zoiţa păhămiceasa cu pregătirea hainelor necesare miresei sale.
Logodna s-a făcut deja, pregătirile de nuntă sunt foarte avansate, întrucât mirii vor să se cunune după sărbătoarea Bobotezei. Presat de timp şi „fiindcă sorocu nunţii să apropie şi face trebuinţă de a face hainele miresii”, ginerele însărcinează un fecior să ia 5 000 de taleri de la cumnatul său, din banii de zestre, şi să-i dea păhămicesei pentru a se ocupa de toate cele necesare. Dar nu oricum, ci respectând instrucţiunile trimise odată cu banii şi chiar foiţa cu hainele ce trebuiesc croite, aşa cum doresc ginerele şi mama sa. Politeţea dusă la extrem îmbracă această rugăciune: „te rog coconiţă, aducând banii, rugăm pădumneata ca să binevoiţi a lua osteneală a face aceste haine după foaia ce să trimisă dumneavoastră, pentru care foarte rugăm pă coconita ca să binevoiască a face neşte haine. Şi să ne ierţi coconiţă de supărarea ce facem dumneavoastră”…
Scrisoarea este completată cu salutări şi urări de sănătate transmise familiei, adică dumnealui paharnicului, plus un scurt reproş pierdut printre toate aceste politeţuri protocolare în care se reaminteşte de zestrea nedată încă de către cumnatul, Ianache Cocorăscu. Mireasa nu este nici ea uitată, soţul declarându-i dragostea lui frăţească şi dulci sărutări (din cartea ”În șalvari și cu ișlic”.)
