Revista americană Rolling Stone, cea mai cunoscută și apreciată publicație de specialitate din industria muzicală, a publicat luna trecută un număr special intitulat „The Future Of Music Issue”.
Pe coperta reviste apare trupa BTS, alături de o descriere flatantă: „The Non-Stop Triumph of the Worlds Biggest Band”. Cea mai mare trupă din lume e din Coreea de Sud și nu se aude la radiourile din România.
Serviciile de streaming spun o altă poveste. Piesa „Butter” e pe locul 5 în topul autohton de pe Spotify și pe 13 în Apple Music. O găsești și în trending pe YouTube. E doar o chestiune de timp până o să fim invadați de BTS la radio, în supermarket-uri și reclame.
Toată lumea îi ascultă, inclusiv Joe Biden, președintele Statelor Unite ale Americii, care a declarat recent că „fanii k-pop sunt peste tot”.
BTS e o trupă formată din șapte membri care cântă o combinație de rap, pop, R&B și EDM. E cel mai de succes export muzical din ultima vreme pentru țara care l-a dat și pe PSY.
Sunt sigur că-ți amintești de mega hit-ul „Gangnam Style” din 2012, prima piesă care a ajuns la peste un miliard de vizualizări pe YouTube. Ăla a fost un one-hit-wonder, a venit și a plecat cât ai zice „k-pop”, dar în cazul celor de la BTS, un proiect care a debutat în 2013, se pare că succesul lor va fi de lungă durată.
În contextul în care k-pop-ul revine în atenția publicului din Occident, inclusiv în România, să ne amintim care-i treaba cu genul ăsta greu de înțeles la prima audiție. Și nu doar din cauza dificultății limbajului.
Versurile nu sunt neapărat în engleză, dar asta nu contează
După cum îi spune și numele, k-pop-ul e un gen din Coreea de Sud, deci majoritatea pieselor sunt într-o limbă care nu prea se vorbește prin Europa sau SUA. Aparent asta nu e o problemă. Nu contează ce spun, contează cum cântă.
O să auzi câteodată cuvinte în engleză pe piese k-pop, gen „Sexy Lady” în „Gangnam Style”, dar atracția rezidă în melodiile catchy, ușor de fredonat. Nu trebuie să știi limba, trebuie doar să reproduci sunetele, care oricum îți rămân în cap după câteva secunde.
Dar așa cum spunea și Bong Joon-Ho când a primit Oscarul pentru filmul „Parasite”, primul lungmetraj din Coreea de Sud care a luat „peștele cel mare” în industria cinematografică, limba rămâne un impas în aprecierea artei.
K-Pop-ul nu va pătrunde cu adevărat în piața din Europa și America până nu se va modela pe nevoile omului de rând, care încă are nevoie de piese într-o limbă familiară.
Cei de la BTS știu asta, de aceea au lansat „Butter”, prima lor piesă cântată integral în engleză. Are peste 250 de milioane de vizualizări în mai puțin de o săptămână.
În fine, când vine vorba de artiștii și trupele de k-pop, accentul nu cade pe versuri care te fac să râzi sau să plângi. Totul depinde de pachetul complet. Și o parte importantă din întreg o reprezintă coregrafia.
Coregrafia e aproape la fel de importantă ca muzica
Găsim foarte multe influențe din boy-band-urile americane în scena de k-pop. Unul dintre ele e obsesia pentru mișcările de dans sincronizate cu instrumentalul.
Pe la sfârșitul anilor 90, adolescenții americani ascultau Backstreet Boys sau N*SYNC, două trupe cunoscute pentru dansurile lor super complicate din videoclipuri.
Au trecut peste 20 de ani de atunci și Coreea de Sud a devenit principalul importator care continuă tradiția. Dansurile astea par o atracție secundară dar sunt la fel de importante pentru succesul trupelor de k-pop ca muzica.
Tinerii care ascultă proiectele astea sunt foarte atrași de ce se întâmplă pe ringul de dans. Toată popularitatea aplicației Tik Tok vine de la clipurile în care utilizatorii își mișcă corpul pe o piesă. Aplică chestia asta la k-pop și o să înțelegi.
„Gangnam Style” a prins și datorită dansului de pe refren, când rapperul se preface că o arde călare pe un cal. Nu e complicat, dar e eficient. Noua generație are niște coregrafii mult mai complexe, deja vorbim despre trupe cu șapte sau doisprezece membri.
Când vezi niște profesioniști care fac asta în timp ce cântă, imposibil să nu rămâi impresionat. Și să nu încerci să-i imiți. Hoardele de fani k-pop sunt dansatori cu jumătate de normă. Și nu-s de luat în glumă.
Scena de k-pop e susținută de ultra-microbiști
Fanii k-pop sunt obsedați de idolii lor. Chiar așa vorbesc despre ei. Nu sunt soliști sau dansatori. Sunt idoli, zei în carne și oase, ființe perfecte.
Genul ăsta de obsesie pentru artistul preferat am văzut-o și pe la noi în cazul lui Michael Jackson sau The Beatles, dar am căzut cu toții de acord că e un comportament patologic.
Când vine vorba despre k-pop, scopul suprem e să-ți faci ultra-microbiști care să te iubească până la moarte.
Dacă o trupă de k-pop nu are o armată de obsedați gata să-i urmărească non-stop în online și în viața reală, atunci nu vorbim despre un proiect de succes. Exemplele sunt numeroase, din ce în ce mai mulți fani recurg la tot felul de infracțiuni să se apropie de cântăreții lor preferați.
Mai sunt și cei din tabăra opusă, așa numiții „antis”, cei care hărțuiesc cântăreți din ciudă. Pur și simplu nu suportă succesul lor. Ăștia sunt ca un fel de „antifa” din industria muzicală.
Problema e că pe lângă faptul că spamează artiștii, se leagă și de fanii ăia obsedați. E un război rece pe câmpul de luptă al internetului. Dar nu e vina lor, așa sunt programați s-o facă.
Trupele de k-pop reprezintă un precedent periculos
Majoritatea trupelor de k-pop sunt create în laborator. Există agenții care antrenează tineri de ambele sexe pentru debutul pe scenă. Lecțiile nu sunt doar de canto sau de dans. Vor să creeze niște entități aproape perfecte, care nu au voie să greșească sau să pară umani.
Omul de rând nu vrea să adore un alt om. El vrea un zeu, un idol, cum să te închini la un om ca cel din oglindă? Gândirea asta super-problematică din punct de vedere filosofic și moral stă la baza obsesiei fanilor cu aceste trupe false.
Ăsta e capitalismul în acțiune. Trupele de k-pop sunt un produs comercial, prea puțin contează arta. E lumea în care trăim și trebuie să ne obișnuim cu rețeta asta. E posibil să vedem astfel de agenții și în Europa.
Orice e posibil. De fapt, cam asta au făcut casele de discuri de când există. Abordarea a fost ceva mai nuanțată dar scopul suprem a fost să scoată bani din artist.
L-a transformat într-un produs, exact ce se întâmplă și în k-pop, unde totul e din plastic. Există o diferență de cultură între Occident și Orient. Asta ar trebui să ne liniștească gândurile despre o industrie care scoate produse false pe bandă rulantă.
În același timp, aici vorbim despre capitalism, un sistem pe care-l cunoaștem foarte bine. Și așa cum a spus și Joe Biden: „k-pop-ul e peste tot”.
