„Trebuie să vă imaginați o lăcustă foarte mare, cu un corp alungit, lung de 10 până la 12 cm, cu aripi mari foarte late și picioare lungi retractabile, dotate cu spini foarte numeroși. Deci, prădători redutabili”, a declarat pentru AFP prof. André Nel, entomolog la Muzeul Național de Istorie Naturală.
Fosila, formată dintr-o aripă, a fost găsită de un „amator extrem de erudit”, Patrick Roques, coautor al studiului publicat în Nature communications biology, într-o zgură de mină din Pas-de-Calais.
În acea perioadă din Carbonifer regiunea era echivalentul unei păduri dense, aproape ecuatoriale, cu ferigi uriașe și copaci gigantici, cu o lume animală abundentă, dar încă mică.
Nici un dinozaur la orizont. La sol, este regatul vertebratelor mici, cu șerpi, șopârle și amfibieni, dar și artropode, precum centipedul uriaș.
Mai sus, „insectele domină în principal aerul, deoarece sunt singurele care știu să zboare”, spune cercetătorul. Și printre ei, Theiatitan este una dintre insectele cel mai bine dotată pentru a supraviețui.
Cu toate acestea, ea a dispărut, în urmă cu aproximativ 200 de milioane de ani, împreună cu membrii grupului său, Titanoptera. Dar modurile de comunicare pe care le dezvoltase există încă în grupul înrudit al Orthoptera (lăcustele de exemplu), dar și în Lepidoptera (fluturi).
Miscarea ripilor- „Semnal de alarmă”
Când zboară, lăcustă scoate un zgomot produs prin ondularea unei membrane a aripilor sale. „Este un semnal de avertizare și, de asemenea, un mod de a surprinde un prădător in extremis”, explică prof. Nel. „Atenția sa este distrasă de sunet câteva secunde și, în cele din urmă, dă insectei timp să scape”.
Cu aripile sale, greierul produce un cântec care „servește adesea drept comunicare între sexe”. Alte insecte, inclusiv unele specii de fluturi, „folosesc semnale luminoase cu aripile pentru a comunica între sexe sau pentru a distrage atenția unui prădător”, adaugă el. În acest scop, își orientează aripile astfel încât să reflecte lumina sau să varieze tiparele de culoare.
Autorii studiului, condus de doctorandul Thomas Schubnel care lucrează alături de prof. Nel, nu știu ce a comunicat Aazari Theiatitan cu aceste mișcări. Dar au stabilit că insecta ar putea produce la fel de bine o scârțâitură cu aripile sale, precum ar putea transmite semnale luminoase.
Descoperirea lui Theiatitan împinge înapoi studiul cu cincizeci de milioane de ani pe vremea când primele insecte au comunicat cu aripile lor.
Titanopterele s-au stins brusc. „Acești prădători majori au zburat la fel de rău ca o călugăriță actuală”, explică prof. Nel. El evocă posibilitatea ca dispariția lor să coincidă cu „diversificarea pterosaurilor, reptile zburătoare, care ar fi putut să le mănânce”. Sau poate chiar cu un episod de diversificare a faunei sălbatice.
