Marco crescuse într-o formă de asistență maternală, iar tatăl său adoptiv îl dusese frecvent acasă la Kentler. Azi, Marco are 34 de ani și o fiică de doi ani. După ce a citit articolul, Marco a spus: „L-am împins deoparte. Nu am reacționat emoțional. Am făcut ceea ce fac în fiecare zi: am stat în fața computerului. ”
Ca adult, Marco a plâns o singură dată. „Dacă cineva și-ar da sufletul în fața mea, aș încerca desigur să-l ajut, dar nu m-ar afecta emoțional”, mi-a spus el. „Am un fel de zid, dincolo de care emoțiile nu reușesc să treacă. Locuiește cu prietena lui, o coafeză, dar cei doi nu au discutat niciodată despre copilăria lui. Era șomer. Odată, a încercat să lucreze ca poștaș, dar după câteva zile a renunțat, pentru că ori de câte ori întâlnea un necunoscut cu expresie a feței care îi amintea de tatăl său adoptiv, un inginer pe nume Fritz Henkel, avea senzația că inima i se oprea și că totul se sfârșește.
La câteva luni după ce a citit articolul, Marco a căutat numărul Teresei Nentwig, o tânără politologă de la Universitatea din Göttingen, cea care scrisese raportul despre Kentler. Se simțea atât curios, cât și rușinat. Când ea i-a răspuns la telefon, el i-a mărturisit că este unul dintre cei afectați. Marco i-a mai spus că tatăl său adoptiv vorbea cu Kentler la telefon în fiecare săptămână.
Nentwig presupusese că experimentul lui Kentler s-a încheiat în anii ’90. Dar Marco i-a spus că a locuit în casa lui până în 2003, când avea douăzeci și unu de ani. „Am fost total șocată”, a spus ea. Își amintește că Marco i-a spus de mai multe ori: „Ești prima persoană căreia îi povestesc aceste lucruri”. În copilărie, crezuse că felul în care era tratat era cel normal. „Se întâmplă astfel de lucruri”, credea el.
În tinerețe, lui Marco îi plăcea să pretindă că este templier
În tinerețe, lui Marco îi plăcea să pretindă că este unul dintre templieri, dintre cei care îi protejau pe pelerinii din Țara Sfântă. Era un copil plin de viață, care rătăcea nesupravegheat prin cartierul său din Berlin. La cinci ani, în 1988, a traversat singur strada și a fost lovit de o mașină. Nu a fost rănit grav, dar accidentul a atras atenția biroului de asistență socială. Lucrătorii de acolo au observat că mama lui Marco părea „incapabilă să-i acorde atenția emoțională necesară”. Ea lucra la un stand de mezeluri și se lupta să-și crească singură băiatul. Tatăl lui Marco, refugiat palestinian, divorțase de ea. Funcționarii au recomandat ca Marco să fie trimis într-o casă de plasament cu o „atmosferă familială”. Unul dintre funcționari l-a descris ca fiind un băiat atrăgător, care era sălbatic, și „foarte ușor de influențat”. Marco a fost trimis să locuiască cu Henkel, un bărbat în vârstă de patruzeci și șapte de ani, care își completa veniturile din alocațiile primite ca tată adoptiv, ocupația lui de bază fiind de mecanic care repara tonomate și alte electronice. Marco era al optulea fiu adoptiv al lui Henkel. Când Henkel a început să primească copii, în 1973, un profesor a observat că acesta era mereu în „căutare de băieți”.
Șase ani mai târziu, un funcționar a remarcat că Henkel părea că se află într-o „relație homosexuală” cu unul dintre fiii adoptivi. Când a fost lansată o investigație, Helmut Kentler s-a auto-declarat „consilier permanent” al lui Henkel, și i-a luat acestuia apărarea. Kentler era un cunoscut savant, autorul mai multor cărți despre educația sexuală și creșterea copilului și era adesea citat în ziarele de top din Germania și în emisiunile TV. Ziarul Die Zeit îl descrisese drept „autoritatea principală a națiunii în materie de educație sexuală”. Pe o hârtie cu antetul universității la care preda, Kentler a emis ceea ce el numea o „opinie de expert”, explicând că a ajuns să-l cunoască pe Henkel printr-un „proiect de cercetare”. El l-a felicitat pe Henkel pentru abilitățile sale de părinte și a dat de pământ cu psihologul care ”îi invadase intimitatea casei” și care a făcut „interpretări sălbatice”. Urmărirea penală a fost astfel suspendată.
Marco era impresionat de apartamentul lui Henkel. Avea cinci dormitoare și se afla la etajul trei al unei clădiri vechi de pe una dintre principalele străzi comerciale din Friedenau, un cartier de lux în care stăteau politicieni și scriitori. Acolo mai trăiau alți doi fii adoptivi, un tânăr de șaisprezece ani și unul de douăzeci și patru de ani, niciunul dintre aceștia nefiind foarte prietenos cu Marco. Într-un raport adresat biroului asistenței sociale, Henkel a menționat că Marco era „entuziasmat de aproape tot ce i se oferea”. La fiecare câteva luni, Henkel conducea aproape două sute de mile împreună cu copiii săi adoptivi pentru a se întâlni cu Kentler la Hanovra, unde acesta preda. Într-o fotografie făcută în timpul uneia dintre vizitele lor, Kentler poartă o cămașă albă cu butoni și are un pix în buzunar, iar Marco stă la o masă de sufragerie lângă el, arătând plictisit. Marco locuia cu Henkel de un an și jumătate când Sven s-a mutat acolo.
Poliția îl găsise pe Sven într-o stație de metrou din Berlin. Avea șapte ani, cerșea și spunea că a venit din România
Observând că Sven „probabil nu a avut parte niciodată o relație pozitivă părinte-copil”, biroul de asistență socială a căutat o casă de plasament în Berlin. „Domnul Henkel pare a fi potrivit pentru această sarcină dificilă”, au scris medicii de la o clinică din Berlin.
Sven era fiul cel bun, docil și iubitor. Marco era mai sfidător, dar noaptea, când Henkel intră în camera lui sau îl aștepta în timp ce se spăla pe dinți înainte de culcare, trebuia să se conformeze. „Am acceptat din loialitate, pentru că nu știam nimic altceva”, mi-a spus Marco. „Nu credeam că ceea ce se întâmplă este ok, dar credeam că este ceva normal. M-am gândit că e ca în gastronomie: unii oameni au anumite gusturi la mâncăruri, alții au alte gusturi. Așa o fi și în sexualitate”.
Dacă ușa dormitorului lui Sven era deschisă și el nu era acolo, Marco știa ce se întâmplă, dar cei doi băieți nu au vorbit niciodată despre ce le-a făcut Henkel. „A fost un subiect absolut tabu”, a spus Marco.
Într-o noapte, Marco a luat un cuțit din bucătărie și a dormit cu el sub pernă. Când Henkel s-a apropiat de pat el a ridicat colțul pernei cât să se vadă lama, iar Henkel s-a retras repede și l-a sunat pe Helmut Kentler, apoi i-a întins telefonul lui Marco. „Există un diavol în în mine”, a încercat Marco să explice. Kentler, care avea o voce calmă, de bunic sfătos, l-a asigurat pe Marco că nu există diavoli, iar Marco a fost de acord să predea cuțitul.
Kentler a scris biroului de asistență socială că „succesele educaționale ale lui Marco sunt distruse de cele câteva ore pe care acesta le petrece alături de mama sa
Mamei și fratelui lui Marco li s-a permis să viziteze aproximativ o dată pe lună, dar Henkel anula deseori vizitele în ultimul moment sau le scurta, spunând că sunt perturbatoare pentru psihicul băiatului. Când Marco uneori urina în pat sau își pierdea concentrarea la școală, Kentler a scris biroului de asistență socială că „succesele educaționale ale lui Marco sunt distruse de cele câteva ore pe care acesta le petrece alături de mama sa”. Tatăl lui Marco nu a mai avut voie să-l vadă deloc. Când Marco avea nouă ani, mama lui a cerut unui judecător din Berlin să-i permită să petreacă mai mult timp cu el.
O audiere a avut loc în martie 1992, cu o lună înainte ca Marco să împlinească zece ani. Judecătorul a cerut să vorbească în privat cu Marco, dar Marco părea de parcă i s-ar fi dat indicații ce să spună. El i-a spus judecătorului că tatăl său adoptiv, pe care îl numea tată, îl iubea, ceea ce nu era cazul și cu familia sa biologică. Când judecătorul a întrebat dacă mai vrea ca mama lui să îl viziteze, el a răspuns: „Nu foarte des”. El a spus că o dată pe an ar fi cel mai bine și a insistat ca „tata să fie prezent la întâlnire”. El a explicat că îi era frică de tatăl său biologic. După ședință, Kentler a trimis o scrisoare judecătorului, spunând: „În interesul copilului, consider absolut esențial ca orice contact cu familia – inclusiv cu mama – să fie complet suspendat în următorii doi ani.”
Deși Kentler nu l-a cunoscut niciodată pe tatăl lui Marco, el l-a caracterizat ca fiind autoritar și abuziv.
În 1960, Kentler a obținut o diplomă în psihologie, domeniu care i-a permis să fie „inginer pe tărâmul. . . sufletului manipulabil ”, după cum a spus el la o prelegere. S-a implicat în mișcarea studențească și, la o întâlnire a Clubului Republican- un grup înființat de intelectuali de stânga – a recunoscut public pentru prima dată că e gay. A obținut un doctorat în educație socială la Universitatea din Hanovra, publicându-și disertația: „Părinții învață educația sexuală”, în 1975. El a fost inspirat de psihanalistul marxist Wilhelm Reich, care susținea că un flux liber al energiei sexuale e esențial pentru construirea unui nou tip de societate. Disertația lui Kentler îi îndemna pe părinți să-și învețe copiii că nu ar trebui niciodată să le fie rușine cu dorințele lor. „Odată ce există primele sentimente de rușine, acestea se înmulțesc și se extind în toate domeniile vieții”, a scris el. (…)
Kentler a găsit în timp pedofili care locuiau în apropiere, pe care i-a ajutat să înființeze și case de plasament. La acea vreme, Senatul Berlinului, care guverna orașul, era dornic să găsească noi soluții la „problemele de viață ale societății noastre”, pentru a „confirma și menține reputația Berlinului ca avanpost al libertății și umanității”, a scris Kentler. În 1981, Kentler a fost invitat în parlamentul german să vorbească despre motivul pentru care homosexualitatea ar trebui dezincriminată, ocazie cu care le-a vorbit despre experimentul său. Dacă au existat vreodată fișiere în arhivele orașului care să documenteze modul în care proiectul lui Kentler a ajuns să fie aprobat – sau cum anume a găsit bărbații care au servit ca părinți adoptivi – acestea au fost pierdute sau distruse.
Când Kentler a discutat public despre experimentul său, el a oferit detalii despre doar trei dintre casele de plasament
Când Kentler a discutat public despre experimentul său, el a oferit detalii despre doar trei dintre casele de plasament. Însă, într-un raport din 2020 comandat de Senatul din Berlin, savanții de la Universitatea din Hildesheim au concluzionat că „Senatul cunoștea de existența unor case de plasament sau locuințe comune pentru tineri berlinezi cu bărbați pedofili și în alte părți ale Germaniei de Vest”. Raportul de 58 de pagini era unul preliminar și vag; autorii au spus că în subsolul unei clădiri guvernamentale au fost găsite aproximativ o mie de fișiere nesortate, dar pe care nu le-au putut citi. Niciun nume nu a fost dezvăluit, dar autorii au scris că „aceste case de plasament erau conduse de bărbați care trăiau singuri și cărora li s-a dat această putere de către mediul academic, instituțiile de cercetare și alte medii pedagogice care acceptau, susțineau sau chiar trăiau experiențe pedofile”.
Marco își amintește de Kentler și de tatăl său adoptiv vorbind ore întregi la telefon despre politică. Marco își petrecea tot timpul liber în camera sa, pe un computer Amiga, jucând SimCity și Mega-Lo-Mania. Ambii băieți – și el și Sven- țineau ușile închise.
Când Marco avea unsprezece ani, s-a mutat un nou fiu adoptiv, Marcel Kramer. Kramer era un băiețel cu gropițe, dinți strâmbi și un zâmbet dulce și deschis. Era mai mic cu jumătate de an decât Marco și avea tetraplegie spastică, o afecțiune congenitală care îl făcea incapabil să meargă, să vorbească sau să mănânce singur. Marco și Sven au devenit îngrijitorii lui Kramer, hrănindu-l cu lapte cu aromă de căpșuni și îndepărtând mucusul din plămâni cu un furtun de aspirație. Kramer a fost prima persoană din ultimii ani pentru care Marco a simțit dragoste.
La școală, Marco nu a avut relații strânse. Henkel l-a încurajat să se comporte greșit, recompensându-l cu jocuri pe computer dacă scuipa, vorbea în timpul orelor sau răsturna scaune. Chiulea des și rareori și-a făcut temele. A ajuns să schimbe școala de șapte ori, ceea ce, crede el acum, făcea parte din planul lui Henkel. Ani la rând, Marco l-a tolerat pe Henkel, dar, pe măsură ce a început să ajungă la pubertate, a spus: „Am început să-l urăsc”. El petrecea o oră în fiecare zi ridicând greutăți, astfel încât să fie suficient de puternic pentru a se apăra. Într-o noapte, când Henkel a încercat să-l mângâie, Marco l-a lovit de mână. Henkel părea uimit, dar nu a spus nimic. Dar noaptea, a încuiat ușa bucătăriei, astfel încât Marco să nu poată mânca. Uneori îl mai bătea pe Marco „A spus că nu mă lovește – îl lovește pe diavolul din mine”, spune Marco. Când el a împlinit optsprezece ani, era liber din punct de vedere legal să părăsească casa lui Henkel, dar nu i-a trecut prin cap să se mute. „Este foarte greu de descris, dar nu am fost crescut să gândesc critic, a spus el. „Am avut mintea goală”. Într-o zi, boala lui Kramer s-a agravat. După încă două zile, respirația lui era din ce în ce mai obosită. „S-a întâmplat în fața ochilor mei”, a spus Marco. „L-am privit în ochi când a murit.” Dosarele de asistență maternală conțin doar o scurtă notă care documentează moartea lui Kramer. „Am fost sunați de domnul Henkel, care spune că Marcel a murit pe neașteptate noaptea trecută”, a scris un angajat de la biroul de asistență în septembrie 2001. „Anterior nu existau semne de infecție”. O notă ulterioară spune că Henkel, care avea șaizeci de ani, căuta să primească un alt copil în plasament.
După raportul lui Teresa Nentwig despre Kentler, în 2016, ea și-a propus să scrie o teză despre viața și opera lui Kentler. Dar au existat multe impedimente: documente relevante din arhivele orașului Berlin care lipseau, erau sortate sau sigilate. Prietenii și colegii lui Kentler, care muriseră în 2008, i-au spus lui Nentwig că nu vor să vorbească. „Unii au spus că Kentler este un om foarte bun și că a făcut doar lucruri bune”, mi-a spus Nentwig.
După ce a părăsit casa lui Henkel, Marco a avut contact cu el doar de două ori
Prima dată, când Marco avea vreo douăzeci de ani, Henkel l-a sunat brusc. Se pare că a dezvoltat un fel de demență. L-a întrebat pe Marco dacă și-a amintit să le hrănească iepurii. Cealaltă dată a fost în 2015, când Emma era însărcinată cu primul lor copil. Marco s-a dus la o clinică din Brandenburg, unde auzise că Henkel se afla internat și bolnav de cancer. Marco a deschis ușa camerei lui Henkel și l-a văzut pe acesta întins în pat, gemând de durere. Avea o barbă lungă, asemănătoare unui vrăjitor și se uită la Marco de parcă ar fi fost posedat. Marco s-a uitat la el mai puțin de cinci secunde, suficient însă cât să i se confirme că Henkel era pe moarte. Apoi a închis ușa și a ieșit din spital. Henkel a murit a doua zi.
La câteva săptămâni după moartea lui Henkel, sentimentul de eliberare a început să-l cuprindă. „Libertatea a venit încet”, a spus Marco. „A fost ca o foame care devine din ce în ce mai puternică. Nu știu cum să mă exprim, dar a fost prima dată când mi-am dat seama că viața are un miliard de posibilități diferite de a o trăi. Aș fi putut fi orice. Vocea mea interioară a devenit mai puternică, intuiția îmi spune că nu trebuie să-mi trăiesc viața așa cum m-a învățat el, că pot continua”.
