La sosire, Zia s-a trezit fără adăpost – trimis într-un adăpost de un voluntar bine intenționat care i-a spus că va fi un loc pentru el și familia ca să înceapă o nouă viață.
Șapte ani mai târziu, amintirea încă îl enervează.
Vorbind pentru BBC din Carolina de Nord, unde locuiește acum, și-a amintit că s-a luptat să-și privească copiii în ochi, cerându-și scuze pentru că i-a adus în SUA.
„Nu mi-am putut stăpâni lacrimile”, a spus el. „După ce făcusem pentru ambele țări, mă întrebam„ asta merit? ”
Dar printre colegii săi, Zia, acum în vârstă de 37 de ani, se consideră norocos că a ajuns la SUA.
Zeci de mii de afgani au servit ca interpreți și ghizi locali pentru soldații americani și aliați de la începutul războiului afgan în 2001, când forțele occidentale au invadat să smulgă talibanii de la controlul țării.
Zeci de ani după începerea celui care va deveni cel mai îndelungat conflict al Americii, președintele Joe Biden a promis să retragă trupele americane până la 11 septembrie – chiar și în timp ce talibanii par să fie pregătiți să revină la putere.
Un exod prelungit. Cîți interprei au primit viză și câți au fost uciși de talibani
Biden a promis că o evacuare în masă a interpreților va începe înainte de august, iar vineri, 200 de afgani dintr-un grup inițial de 2.500 au sosit în SUA pentru a-și finaliza cererile de viză și a începe o nouă viață.
Până la 50.000 de interpreți au lucrat cu armata SUA. Din 2008, aproximativ 70.000 de afgani – interpreți și familiile lor – s-au mutat în SUA în baza unei vize speciale pentru imigranți acordată pentru serviciul lor. Dar aproximativ 20.000 de interpreți și familiile lor încă caută o ieșire.
Se confruntă cu un proces de viză greoi și complex și cu amenințarea unui avans rapid al talibanilor în timp ce SUA își abandonează războiul dus de 20 de ani.
Pericolul pentru interpreți – vizați de talibani pentru munca lor pentru americani – este grav. Se estimează că 300 de interpreți au murit din 2009 în timp ce solicitau o viză SUA – un proces care poate dura ani de zile.
Întârzierile l-au paralizat pe Zia.
„Acești oameni s-au ridicat și au luptat pentru a susține ambele țări … și închidem ochii și îi lăsăm acolo, lăsându-i să moară”, a spus el.
„Angajau doar oameni care vorbeau engleza. Nu știam cuvinte militare, mi-au spus„ nicio problemă””
.
I-a plăcut munca, a spus el, în ciuda turneelor lungi de acasă și amenințarea acută de a servi pe primele linii.
El a rezistat cerințelor soției și familiei sale de a se retrage, spunând că este devotat „fraților” săi din forțele armate americane, care i-au dat porecla, „Booyah”.
„Am fost ochiul și limba militarilor”, a spus Zia.
Pentru Zia, lucrul cu Beretele Verzi a însemnat o apropiere aproape constantă de violență și moarte.
În aprilie 2008, a însoțit forțele SUA în bătălia de pe Valea Shok. La câteva minute de finalul luptei de șase ore, cel mai bun prieten al său, un alt interpret, a fost ucis.
Bătălia a dat naștere celui mai mare număr de Stele de Argint – a doua cea mai mare decorație pentru vitejie – a oricărei bătălii de după Vietnam.
Zia a primit chiar medalia ”Purple Heart” pentru rănile sale. Când a ajuns în SUA, șrapnelul din acea zi era încă în corpul său, a spus el.
A solicitat vize americane în acel an, în cadrul unui nou program de vize creat de Congres în 2008 – Viaa specială pentru imigranți (SIV) – concepută special pentru afganii și irakienii care au lucrat alături de trupele americane în ambele conflicte.
Viza lui Zia a durat șase ani pentru a fi aprobată.
Întârzierile au fost inexplicabile, a spus el numind procesul ”dezgustător”.
„Nu știu de ce durează atât de mult, suntem deja în baza de date a Statelor Unite”, a spus el. „Nu știu cine ar putea explica Departamentului de Stat ce au făcut acești tipi pentru ambele țări”.
„Nu pot să iau nimic”
Zia și-a primit aprobarea printr-un e-mail în vara anului 2014, în timp ce era de serviciu în Jalalabad, provincia Nangarhar.
El s-a simțit „ciudat”, a spus el, descurajat de perspectiva de a lăsa Afganistanul în urmă. – Nu pot să iau nimic din ce construisem.
Talibanii i-au forțat mâna. Familia sa începuse să primească scrisori de amenințare scrise de mână menite să descurajeze cooperarea cu forțele SUA.
La trei luni de la aprobarea lor, Zia și familia sa s-au îmbarcat într-un avion comercial spre Nashville, Tennessee – cântărit de mai multe pungi de haine și o bancnotă de 6.500 USD pentru zbor.
Când au aterizat, nu au găsit niciun suport sau plasă de siguranță…
După câteva săptămâni, un voluntar a sunat înapoi, spunând că i-au găsit familiei un loc unde să locuiască și să-și înceapă viața.
„M-a dus într-un loc al persoanelor fără adăpost”, a spus Zia. „M-am uitat în jur și am spus că „acesta nu este un loc în care copiii mei pot crește ”.
Nu aveau încotro și Zia s-a simțit din nou trădat de țara care promisese că va avea grijă de el. Copiii săi, prea tineri pentru a înțelege pe deplin, erau speriați și confuzi. În fiecare zi, își întrebau tatăl despre familia și prietenii rămași în urmă și când se întorceau acasă.
‘Aceasta este casa ta’. Căpitanul salvator
Disperat, Zia l-a sunat pe fostul său căpitan și i-a spus unde se află.
„Era atât de supărat”, a spus Zia. Câteva zile mai târziu, căpitanul său a sosit în Virginia și i-a condus pe Zia și familia sa la casa sa din Carolina de Nord.
„Mi-a spus:„ Aceasta este casa ta ”, a spus Zia. „Atâta timp cât vrei să trăiești aici, poți.”
„Nu voi uita niciodată, niciodată.”
