Noua planetă, un gigant gazos cu aproximativ 40% mai mare decât Jupiter, și steaua ei mamă, care orbitează în apropierea centrului Căii Lactee, au fost descoperite accidental în timpul unui eveniment de „microlensare gravitațională” din 2010.
Mult timp, însă, astronomii nu aveau nici o idee la ce se uitau.
Microlensarea gravitațională are loc atunci când două stele la distanțe diferite de Pământ se aliniază temporar din perspectiva noastră. Gravitația stelei din prim-plan acționează ca o lentilă și mărește lumina stelei de fundal. Dacă o planetă orbitează în jurul stelei din prim-plan, lumina mărită se deformează scurt, pe măsură ce planeta trece prin fața stelei.
„Pentru a detecta un obiect prin microlensare gravitațională, depindeți doar de masa obiectului; nu aveți nevoie de lumină care să vină dinspre el”, a spus Jean-Philippe Beaulieu, profesor de astrofizică la Universitatea Tasmania din Australia și director al Institutul de Astrofizică din Paris, pentru Space.com.
„Șansele de a observa microlensarea sunt extrem de mici. Trei obiecte, sursă, obiectiv și observator, trebuie să fie aproape perfect aliniate. Dacă am observa o singură stea sursă, ar trebui să așteptăm aproape un milion de ani pentru a vedea sursa microlensată”, spune Dr. Przemek Mroz.
„Am putut vedea că a existat un obiect de aproximativ jumătate din masa soarelui cu o planetă de masă similară cu Jupiter care o orbitează.”, spune Beaulieu.
La acel moment, oamenii de știință au crezut că este doar o altă exoplanetă, o descoperire care i-a intrigat, dar deloc unică, a adăugat Beaulieu, care este co-autor al unei noi lucrări care detaliază descoperirea.
Dar astronomii au dorit să afle mai multe despre sistem și au decis să-l studieze cu unul dintre telescoapele W. M. Keck din Hawaii. Spre surprinderea lor, nu au putut vedea nimic.
„Deoarece [obiectul] are jumătate din masa soarelui, telescopul Keck, unul dintre cele mai bune telescoape de acest gen, ar trebui să îl poată detecta”, a spus Beaulieu. Dar nu a găsit nimic.
Oamenii de știință au ajuns la concluzia despre corpul misterios în jurul căruia orbita planeta singuratică că trebuie să fie fie o gaură neagră, fie o pitică albă, o rămășiță a unei stele care a rămas fără combustibil în miezul său și s-a prăbușit într-o piticîă de dimensiunea Pământ.
„Când ne-am uitat la intervalul de masă, era tipic pentru populația de pitice albe pe care o cunoaștem în galaxia noastră”, a spus Beaulieu.
Descoperirea aleatorie a planetei extrasolare s-a transformat brusc într-o mare problemă. Nicio pitică albă nu fusese găsită înainte cu o planetă pe orbita sa, iar oamenii de știință speculaseră de ani de zile dacă ar putea exista planete chiar în jurul piticelor albe.
Ce se va întâmpla cu sistemul nostru solar când Soarele va muri
Problema supraviețuirii unei planete nu este legată atât de pitica albă. Este vorba mai întâi faza de gigantică roșie precedentă, o etapă din viața majorității stelelor care ard hidrogen în nucleul lor.
Pe măsură ce steaua arde tot hidrogenul din miezul său, straturile sale exterioare încep să se prăbușească spre interior, ceea ce crește temporar temperatura din interiorul miezului, permițând heliului să se contopească în carbon. Acest proces generează o forță puternică spre exterior, care extinde de mai multe ori anvelopa originală a stelei.
Odată ce Soarele ajunge la faza de gigantă roșie, a spus Beaulieu, Pământul se va regăsi brusc în interiorul soarelui cu temperaturi de mii de grade pe suprafața sa.
„Cel mai probabil nu va mai rămâne nimic din Pământ”, a spus Beaulieu. „Dar ceva de genul lui Jupiter, care este mai departe, ar putea supraviețui. Unele dintre straturile sale exterioare vor fi suflate, dar este suficient de mare pentru a supraviețui.”
