Ei trebuie sa inteleaga consecintele deciziilor lor din toate punctele de vedere, avand in vedere ca au consecinte pe termen lung, au de multe ori relevanta geostrategica si uneori, odata luate, sunt imposibil de reversat.
Insa ce mi se pare extrem de preocupant in cazul Romaniei este ca realitatea pare sa contrazica asteptarile legitime enuntate mai sus. Caci ceea ce se vede cu ochiul liber este o Romanie care, de la un an la altul, devine din ce in ce mai vulnerabila, paradoxal, in pofida achizitiilor substantiale de tehnologie militara. Pentru ca, asa cum cei cu studii in domeniu ar trebui sa stie, siguranta nationala inseamna cu mult mai mult decat achizitionarea de armament sofisticat.
Romania ramane in continuare, la distanta, tara cu cel mai mic budget din Europa raportat la marimea economiei sale. In felul acesta, ramane o tara slaba, care nu are cum sa-si finanteze intr-un mod sustenabil, pe termen lung, simultan, nevoile de aparare, asistenta sociala si dezvoltare. Raportat la veniturile bugetare, Romania se detaseaza ca fiind o tara cu unul dintre cele mai mari procente alocate pentru aparare din NATO, mult peste tarile vest europene. 2% din PIB pentru aparare la venituri bugetare de 25% din PIB au o cu totul alta greutate decat in cazul unor venituri bugetare de 40% din PIB.
Asta inseamna ca, din punctul de vedere al proiectelor/activitatilor cu finantare bugetara, nu vom avea nicio sansa sa fim la nivelul tarilor dezvoltate fara a ne indatora si mai mult, decat printr-o crestere a veniturilor bugetare cu cel putin 30%-40%. Atingerea acestui obiectiv inseamna in primul rand curmarea evaziunii fiscale, inchiderea tuturor canalelor prin care bugetul de stat este vaduvit de importante sume de bani, demers care ar face Romania mult mai potenta financiar, economic si militar. Si totusi subiectul evaziunii fiscale intarzie de peste un deceniu sa fie abordat frontal de decidentii nostri, o buna parte experti in siguranta nationala. Si daca va ganditi ca indatorarea in scop de consum si nu de dezvoltare este un mod suplimentar de a slabi o tara, nu va inselati. Este calea sigura de a deveni prizonierii unor cheltuieli bugetare rigide, care, odata asumate, nu ar putea fi reversate fara inflamarea tensiunilor sociale.
Dar, nu-i asa, nimic din cele de mai sus nu este similar unui teatru de razboi. Acelea sunt conditiile in care cei care conduc pot da masura calificarii lor in ale sigurantei nationale. Si iata ca a venit si “razboiul”. Caci confruntarea cu pandemia a avut nu doar pe alocuri coordonatele unei lupte pe viata si pe moarte atat cu oponenti interni cat si externi. Si, exact ca in cazul unui razboi cald, comunicarea, lupta cu propaganda adversa, a avut o importanta vitala pentru mobilizarea si coordonarea maselor in lupta cu “inamicul”, pentru castigarea “razboiului”.
Din acest motiv, probabil ca rezultatele administrarii acestei campanii din ultimii doi ani a reprezentat hartia de turnesol a capacitatii noastre, ca tara, de a face fata unei agresiuni majore. Din pacate, lucrurile nu arata deloc bine, in pofida implicarii unor militari de cariera care probabil au invatat cu acest prilej ca chiar daca benficiezi de resurse, tehnologie si “munitie” (vaccinuri) de ultima ora, un razboi se poate pierde din multe alte motive. Nu trebuie sa fii expert in aparare ca sa realizezi ca pandemia si curentele de opinie divergente au oferit teren fertil strategiilor de propaganda conduse din exterior, tocmai pentru a semana cat mai multa discordie si neincredere in autoritati. Exact sablonul utilizat in cazul unei agresiuni militare externe, pe care pana una alta Romania nu a reusit sa il contracareze cu succes. Ceea ce ne duce la urmatoarele actiuni “de manual” in cazul unei agresiuni: distrugerea prin orice mijloace a coeziunii sociale, a acelor legaturi care ne fac sa avem obiective comune pentru care sa dorim sa ne dam cu totii mainile, sa tragem cu totii in aceeasi directie si, la limita, sa ne sacrificam. Coeziunea sociala a Romaniei a fost erodata de o buna bucata de timp prin polarizare sociala, prin crearea de caste din anumite categorii socio-profesionale, printr-un sistem judiciar in fata caruia unii au parut sa fie mai egali decat altii.
Un alt element de vulnerabilizare necontracarat in timpul agresiunii reprezentata de pandemie a fost cultivarea lipsei de incredere in autoritatile statului. O situatie care a fost favorizata de abordarile inconsecvente, dispersarea si lipsa de coordonare a surselor de autoritate, lipsa de fermitate in aplicarea deciziilor luate la varf. O tara in care autoritatea este contestata sau ignorata, o tara cu un leadership inexistent este o tara slaba in orice tip de conflict.
Toate evolutii amintite fac din Romania o tara vulnerabila, iar pandemia tocmai ne-a demonstrat cat de periculos se pot largi fisurile intr-o situatie de criza. Vestea proasta este ca, fara o strategie de contracarare rapida a tuturor aceste slabiciuni, ne putem imagina usor o situatie in care crapaturile ar duce la prabusire. In aceste conditii, o intrebare ramane fara raspuns: de ce o tara cu atati experti in siguranta nationala a devenit din ce in ce mai vulnerabila? Oare datorita confuziei pe care unii participanti la astfel de cursuri o fac intre obiectivul sigurantei nationale si cel al sigurantei personale?
