Dramele pe care le vede un salvator din orașele bombardate din Ucraina: „Un bărbat insista să-i încuiem ușa la locuință, deși îi lipsea un perete”

​Ignatius Ivlev-Yorke, un cetățean britanic cu rădăcini rusești, care este voluntar în localitățile bombardate din Ucraina, unde-i ajută pe localnici să plece în locuri mai sigure, a vorbit cu HotNews.ro despre dramele pe care le vede zi de zi în rândul populației civile.

Voluntarul Ignatius Ivlev-Yorke și una dintre persoanele evacuate din DonețkFoto: Ignatius Ivlev-Yorke/ Arhiva personală

De multe ori, oamenii refuză să-și părăsească propriile case chiar dacă, în orice moment, riscă să-și piardă viață sau să fie grav răniți în urma bombardamentelor armatei ruse. Alții ar vrea să plece, dar nu resursele să o facă: transport, rezerve financiare sau informațiile necesare.

Mii de drame de acest fel sunt pe teritoriul Ucrainei, în orașele bombardate, precum Soledar, Bahmut, Herson, Lisichansk sau Dnipro. Unul dintre salvatorii care merg în astfel de locuri pentru a-i convinge și ajuta pe localnici să părăsească aceste zone este Ignatius Ivlev-Yorke, un cetățean al Marii Britaniei, cu rădăcini rusești, mama sa fiind născută în Federația Rusă.

Într-un interviu în exclusivitate pentru HotNews.ro, tânărul a povestit ce a văzut în zonele afectate de război și de ce a decis să facă voluntariat în Ucraina.

De ce, fiind cetățean britanic cu rădăcini rusești, ați simțit nevoia să veniți în Ucraina ca să vă ocupați de evacuarea oamenilor din zonele afectate de război?

Ignatius Ivlev-Yorke: Am început în mai-iunie. Bineînțeles, oamenii au fost nevoiți să-și părăsească locuințele din primele zile de război, însă atunci era un mare haos, nimeni nu știa cine și cum poate face asta, ce ajutor poate primi. Ulterior, totul a devenit mult mai clar.

Deci, nu pot să zic că fac ceva extraordinar. Am înțeles că cea mai eficientă metodă de a-i ajuta pe oameni este să-i scot din aceste zone afectate. Am început să colaborăm cu organizațiile neguvernamentale. Am lucrat în Lisichansk, Solеdar, Bahmut.

M-am născut în Maria Britanie, o perioadă am trăit în Rusia, pe urmă am plecat înapoi în Marea Britanie, am trăit și în Elveția. Când a început războiul am fost la Moscova. Mama mea este cetățean al Federației Ruse.

Eu și până acum am fost în Ucraina, cu mai multe misiuni umanitare. Când a început războiul, am decis să vin aici, să ajut oamenii.

Locuință dintr-un bloc bombardat din Bahmut. FOTO: Ignatius Ivlev-Yorke/ Arhiva personală

Cine are cea mai mare nevoie de ajutorul voluntarilor și de ce mai există oameni care trebuie să fie convinși să-și părăsească locuințele în care viața lor este în pericol?

Nu mai există oameni care nu știu că ar putea pleca, că ar putea fi evacuați dacă își doresc asta. Dar sunt cei care aleg să rămână. Dintr-o mulțime de motive. Este vorba și despre frica în legătură cu ceea ce va urma.

Alții sunt convinși că nimeni nu-i va ajuta, sunt cei care pur și simplu simt legătura strânsă cu localitatea lor de baștină sau au rudele care nu vor să plece. De asemenea, unii oameni se tem că locuințele vor fi jefuite și ei nu vor avea unde să se întoarcă. Am văzut situații în care oamenii erau răniți deja, dar nu voiau să fie evacuați.

Sarcina dumneavoastră este de a-i convinge să plece, de a le asigura transportul. Mai departe cine se ocupă de soarta lor?

Sunt mai multe programe de stat, care se ocupă de strămutarea persoanelor în diferite regiuni mai sigure. Acum a fost lansat un punct nou – Cherkasy, acolo unde oamenii sunt evacuați. Anterior, de exemplu, era Ternopol. Sunt oferite condiții bune.

Da, nu sunt zone de odihnă luxoase, dar nici locuri pe podea într-o sală mare sportivă, de exemplu, așa cum a fost la începutul războiului. Dar este greu, vă imaginați: „ați muncit toată viață, ați strâns bani, ați cumpărat ceva, iar într-o clipă va trebuit să vă luați rămas bun de la totul”.

„Aș vrea ca statul să adopte legi care să îi oblige cel puțin pe părinții cu copii mici să părăsească zona de lupte”

Copii evacuați dintr-o localitate din Ucraina. FOTO: Ignatius Ivlev-Yorke/ Arhiva personală

Câte persoane ați salvat la propriu de la moarte?

Cred că este vorba despre vreo patru mii de persoane.

Din acest număr mare de situații personale, de povești de viață, care v-a marcat cel mai mult în aceasta perioadă?

Pentru mine cele mai grele momente sunt atunci când văd copii care rămân în aceste zone. Sunt chiar și bebeluși. În aceste momente mă gândesc: da, oamenii au dreptul să-și decidă soarta, cum să procedeze, să plece sau nu, dar copii mici nu pot să decidă asta. În locul lor decid părinții.

Aș vrea ca statul să adopte legi care să îi oblige cel puțin pe părinții cu copii mici să părăsească zona de lupte.

Războiul merge practic din 2014. Iată de ce sunt situații în care practic suntem nevoiți să rugăm oamenii ca să accepte să fie salvați.

Sunt și situații absurde. Țin minte cum în Soledar un tânăr era rănit, a rămas fără ochi, iar din corp i se vedea deja claviculă, dar noi trebuia să-i explicăm că „nu este normal când la tine deja se vede clavicula”.

Un alt bărbat insista ca locuința lui să fie încuiată în condițiile în care un perete lipsea din cauza bombardamentelor. Sunt oameni care psihologic au fost grav traumatizați.

Este greu de văzut cum oamenii pe care încerci să-i convingi să plece refuză, iar pe urmă mor. Și dacă nu vor muri, vor trăi în condiții groaznice și vor suferi. Acolo nu este nici apă, nici energie electrică, telefonie mobilă sau fixă. Oamenii nu se pot duce la WC, stau în subsoluri, iar casele lor sunt permanent bombardate.

Ce v-au povestit oamenii din localitățile care, temporar, erau ocupate de soldații ruși? Ce au vorbit despre comportamentul acestora?

Este foarte diferit de la o localitate la alta. Eu am fost și la Bucea, și la Irpin. Am vorbit acolo cu o femeie care a fost violată de soldații beți, iar ulterior i-au ucis soțul.

De exemplu, în jurul Lyman-ului era mai liniște. Așa ceva nu a povestit nimeni.

Au fost cazuri, și nu unul sau două, în care (n.r.- soldații ruși) au intrat în case și au violat. Cred că zeci sau chiar sute. Destul de multe teritorii au fost ocupate și mulți militari au participat la aceste acțiuni. Toți sunt diferiți.

Faptul că femeile au fost violate este groaznic, iar bărbații au fost torturați, mai ales dacă au avut anumite legături cu Serviciul de Securitate al Ucrainei sau cu armata ucraineană. În Herson cred că orice persoana cunoaște pe cineva care a fost torturat. Eu însă mai mult activez în zonele care nu au fost ocupate.

Văzând ceea ce se întâmplă în Ucraina, ce le spuneți celor din cercul dumneavoastră care au mai rămas în Rusia? Încercați să-le explicați ce se întâmplă?

Nimeni dintre rudele mele nu mai trăiește în Rusia. Nu cunosc pe nimeni din teritoriile ocupate din regiunile Donețk și Luhansk. Eu vorbesc însă cu oamenii de pe loc, de exemplu, în Soledar. Le povestesc lor despre ceea ce poate să li se întâmple. Dar acești oameni cunosc bine ceea se întâmplă cu adevărat.

Cel puțin o dată pe săptămână cineva din cercul lor de cunoscuți sau chiar din familie moare.

Din ceea ce ați văzut în localitățile bombardate, când se poate termina acest război și cum se va întâmpla asta?

Este clar că războiul nu se va termina de curând. Este absolut de înțeles că atunci când continuă acest război, suferă oamenii simpli. Din acest motiv, încercăm să-i ajutăm, să-i evacuăm sau să le acordăm un alt fel de suport.

Din păcate, nimic bun pentru acești oameni nu poate fi, dacă ei vor rămâne în aceste zone afectate.