Se supune acordul de recunoaștere contestației în anulare?

Contestația în anulare este calea extraordinară de atac, ce poate fi exercitată în cazurile strict și limitativ prevăzute de lege, în scopul anulării unei hotărâri definitive pronunțate cu încălcarea normelor de procedură penală.

Veronica DoboziFoto: STOICA & Asociatii

Prin urmare, o hotărâre definitivă, prezumată legală și temeinică, poate fi desființată doar în situații excepționale pentru motive neavute în vedere de instanțele de judecată în procedura anterioară, motive ce derivă din modificarea situației de fapt, erori de procedură sau de judecată, o soluție contrară ducând la încălcarea securității raporturilor juridice, (principiu obligatoriu pentru menținerea încrederii cetățenilor în activitatea instanțelor de judecată și a prestigiului unor autorități independente și suspus numai legii, caracteristice unei adevărate puteri în stat.)

Hotărârile penale definitive pronunțate de prima instanță sau de instanța de apel, prin care se rezolvă acțiunea penală/civilă, atunci când este invocat cazul de la art. 426 lit. b) C.proc.pen., sunt susceptibile de a fi atacate pe calea contestației în anulare.

În ceea ce privește cazurile de contestație în anulare, în contextul acestui articol, ne interesează cazul prevăzut la art. 426 lit. b), respectiv: “când inculpatul a fost condamnat, deși existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal”

Cauzele de încetare a procesului penal sunt expres și limitativ prevăzute de Codul de procedură penală, acestea constând, printre altele, în intervenirea prescripției răspunderii penale.

Referitor la acest motiv de contestație în anulare, recent, prin Decizia nr. 43/2023 privind examinarea sesizărilor formulate de către Curtea de Apel Suceava – Secția penală şi pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 500/39/2022, respectiv Curtea de Apel Cluj – Secția penală şi de minori în Dosarul nr. 547/33/2022, prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ICCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a considerat că se impune admiterea sesizării, pronunțând următoarea soluție:

1. Dispoziţiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că instanţa care soluționează pe fond contestația în anulare nu poate să reanalizeze care dintre legile penale ce s-au succedat în timp este mai favorabilă în cazul în care se invocă incidența unei cauze de încetare a procesului penal în raport cu o lege succesivă care nu a fost reținută ca fiind mai favorabilă în cauză.

2. Omisiunea instanței de apel de a se pronunța asupra incidenței unei cauze de încetare a procesului penal în raport cu legea penală mai favorabilă de la data comiterii faptei până la data judecării cauzei în apel nu poate fi invocată prin intermediul contestației în anulare întemeiate pe dispozițiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală.

Referitor la cazul de încetare a procesului penal constând în intervenirea prescripției răspunderii penale, la data de 25.06.2018 a fost publicată Decizia Curții Constituționale nr. 297/2018 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal. Prin această decizie, Curtea Constituţională a hotărât următoarele:„ Admite excepția de neconstituționalitate (…) și constată că soluția legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea ”oricărui act de procedură în cauză”, din cuprinsul dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, este neconstituțională.”

Practic, ulterior publicării deciziei sus-menționate, art. 155 alin. (1) din Codul penal a dobândit următoarea formă care, așa cum se poate observa, nu mai putea fi aplicat ca atare: „(1) Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea.”

Cu toate acestea, după publicarea Deciziei nr. 297/2018, organele judiciare au oferit o anumită interpretare și, subsecvent, au aplicat această formă incompletă a art. 155 alin. (1) din Codul penal prin raportare la textul deciziei și la soluția legislativă prevăzută de art. 123 alin. (1) din Codul penal 1968, care avea următoarea formulare: „Cursul termenului prescripţiei (..) se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act care, potrivit legii, trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului în desfăşurarea procesului penal”.

Această interpretare s-a bazat pe considerentele cuprinse în paragraful 34 al Deciziei nr. 297/2018, prin care instanța de contencios constituțional a reținut următoarele: „(…) soluția legislativă anterioară, prevăzută la art. 123 alin. (1) din Codul penal din 1969, îndeplinea condițiile de previzibilitate impuse prin dispozițiile constituționale analizate în prezenta cauză, întrucât prevedea întreruperea cursului prescripției răspunderii penale doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat, în cauza în care persoana vizată avea calitatea de învinuit sau inculpat”.

Curtea Constituţională a statuat următoarele prin Decizia nr. 358/2022: „68.În continuare, Curtea constată că, în paragraful 34 al Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 a evidențiat faptul că soluția legislativă din Codul penal din 1969 îndeplinea exigențele de claritate și previzibilitate, întrucât prevedea întreruperea cursului prescripției răspunderii penale doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat, în cauza în care persoana vizată avea calitatea de învinuit sau inculpat. Curtea observă însă că indicarea soluției legislative din actul normativ anterior a avut rol orientativ și, în niciun caz nu i se poate atribui o natură absolută, în sensul obligării adoptării de către legiuitor a unei norme identice cu cea conținută de Codul penal din 1969. (…) 70. (…) Curtea constată că, în paragraful 34 al Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018, a evidenţiat reperele comportamentului constituţional pe care legiuitorul, iar nu organele judiciare, avea obligaţia să şi-l însuşească, acesta, în temeiul art. 147 din Constituție, fiind obligat să intervină legislativ și să stabilească clar și previzibil cazurile de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale. 71. (…) Totodată, Curtea a statuat că a permite celui care interpretează și aplică legea penală, în absența unei norme exprese, să stabilească el însuși regula după care urmează să rezolve un caz, luând ca model o altă soluție pronunțată într-un alt cadru reglementat, reprezintă o aplicare prin analogie a legii penale. Or, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții Constituționale, art.7 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală, care consacră principiul legalității incriminării și pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege), pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conținutului infracțiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracțiuni, prevăd și principiul potrivit căruia legea penală nu trebuie interpretată și aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu, prin analogie. 72. Așa fiind, Curtea constată că ansamblul normativ în vigoare nu oferă toate elementele legislative necesare aplicării previzibile a normei sancționate prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018. Astfel, deși Curtea Constituțională a făcut trimitere la vechea reglementare, evidențiind reperele unui comportament constituțional pe care legiuitorul avea obligația să şi-l însuşească, aplicând cele statuate de Curte, acest fapt nu poate fi interpretat ca o permisiune acordată de către instanța de contencios constituțional organelor judiciare de a stabili ele însele cazurile de întrerupere a prescripției răspunderii penale. 73. În consecință, Curtea constată că, în condițiile stabilirii naturii juridice a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 ca decizie simplă/extremă, în absența intervenției active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituție, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii și până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripției răspunderii penale, fondul activ al legislației nu conține vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale.”

Ulterior, la data de 30.05.2022, a intrat în vigoare în OUG nr. 71/20221 prin care s-a stabilit că art. 155 alin. (1) din Codul penal se modifică și va avea următorul cuprins: „(1) Cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului.

În cazul acordului de recunoaștere a vinovăției există câteva particularități interesante, cu atât mai mult cu cât, făcând o cercetare jurisprudențială asupra acestei căi extraordinare de atac exercitată împotriva unei hotărâri pronunțate în procedura specială antemenționată, există foarte puține dosare.

În esență, judecata în cazul acordului de recunoaștere a vinovăției, deși s-a finalizat cu pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, nu implică propriu zis o judecată a fondului, în cadrul căreia să apară eventuale vicii de nelegalitate sau netemeinicie ce ar putea fi cenzurat într-o cale extraordinară de atac, ci mai degrabă constă în verificarea condițiilor de legalitate ale acordului încheiat cu Parchetul, astfel că nu există o cercetare detaliată a fondului cauzei.

Mai mult, în situația încheierii unui acord de recunoaștere a vinovăției, judecătorul de cameră preliminară (responsabil cu verificarea legalității actului de trimitere în judecată şi a probelor administrate) nu este seziat, neexistând practic etapa de cameră preliminară, nu se administrează probe (decât înscrisuri în circumstanțiere), ceea ce oferă procedurii, dar și hotărârii judecătorești pronunțate, un caracter particular.

Din acest motiv, coroborat cu cazul de contestație în anulare incident, respectiv inculpatul a fost condamnat, deși existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal, atenția noastră a fost asupra motivării admisibilității căii extraordinare de atac exercitate.

Motivarea admisibilității contestației în anulare s-a grefat pe aspectele reținute în doctrina de specialitate cu privire la exercitarea acestei căi de atac pe motivul prevăzut la lit. b), respectiv „Nu are importanță dacă hotărârea de condamnare a rămas definitivă la prima instanță, ca urmare a neexercitării căii de atac a apelului sau la instanța de apel, acest caz constituind, alături de cel prevăzut în art. 426 lit. i), singurele ipoteze în care calea extraordinară de atac a contestației în anulare poate avea ca obiect o hotărâre definitivă a primei instanțe.”[2]

În același sens, cu privire la hotărârile supuse contestației în anulare, un alt autor a reținut următoarele: „Doar pentru cazurile prevăzute la art. 426 lit. b) și i) CPP, contestația în anulare poate privi o hotărâri definitive indiferent de modul de dobândire a acestei trăsături, ca urmare a neapelării sau în urma judecării apelului, hotărârea definitivă fiind, după caz, o sentință sau o decizie. În această logică, nu fac obiectul contestației în anulare încheierile judecătorului de cameră preliminară sau încheierile date în urma rezolvării plângerilor împotriva ordonanței de clasare conform art. 341 CPP ori încheierile prin care același judecător a decis în legătură cu confirmarea rezoluției de renunțare la urmărirea penală.” [3]

Argumentele expuse în fața Tribunalului București au condus la pronunțarea unei hotărâri favorabile, respectiv pronunțarea unei încheieri de admisibilitate în principiu a căii de atac, succedată de o sentință de admitere a contestației în anulare. ​​​​​​​

Un articol semnat de Veronica Dobozi (vdobozi@stoica-asociatii.ro), Partner, STOICA & Asociaţii. ​​​​​​​