Competența materială procesuală a instanței de control judiciar

Prin Decizia nr. 4/2023 pronunțată în recurs în interesul legii și publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 575 din 26 iunie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție a tranșat o chestiune de drept controversată în practică, respectiv aceea a competenței materiale procesuale a instanțelor învestite cu soluționarea căilor de atac. Decizia nr. 4/2023 a pus astfel capăt unei ample practici judiciare divergente în materie, anterior acesteia fiind identificate hotărâri contradictorii la nivelul aceleiași secții ale aceleiași instanțe, inclusiv în cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție (secții și Completul de 5 judecători).

Laura Mihalache Foto: STOICA & Asociatii

La sesizarea Colegiului de conducere al Curții de Apel Galați, instanța supremă a fost chemată să se pronunțe cu privire la următoarea problemă de drept: “În interpretarea art. 129 alin. (2) pct. 2, art. 130 alin. (2), art. 131 alin. (1), art. 133 și art. 136 din Codul de procedură civilă, ce va determina competența materială procesuală a instanței de control judiciar: competența materială procesuală a instanței care a judecat litigiul în fond ori natura, obiectul sau valoarea pretenției deduse judecății?”

Anterior pronunțării Deciziei RIL nr. 4/2013, în practica instanțelor din România s-au conturat două orientări jurisprudențiale.

Într-o primă orientare, instanțele au apreciat că va fi dată competența materială procesuală a instanței de control judiciar de aceeași competență a instanței care a judecat litigiul în fond. Cu titlu de exemplu, dacă în primă instanță dosarul a fost soluționat de secția I civilă a unui tribunal, apelul declarat împotriva sentinței va fi judecat de către secția I civilă a instanței ierarhic superioare – curtea de apel.

Într-o a doua orientare, instanțele au apreciat că în căile de atac competența va fi determinată de natura, obiectul sau valoarea pretenției deduse judecății, neexistând vreo interdicție legală expresă de verificare a competenței de către instanța de control judiciar, aceasta din urmă având posibilitatea de a -și invoca propria necompetență la primul termen de judecată și cu respectarea tuturor celorlalte reguli specifice.

Examinând problema de drept ce face obiectul recursului în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a evocat prevederile legii procesual civile incidente, precum și deciziile sale pronunțate anterior în recurs în interesul legii, cu înrâurire și asupra analizei de față.

Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a reamintit că, potrivit jurisprudenței sale constante, în cadrul competenței materiale se distinge între competența materială funcțională, stabilită după felul atribuțiilor jurisdicționale ce revin fiecărei categorii de instanțe (spre exemplu judecată în primă instanță, în apel, în recurs) și competența materială procesuală, ce se determină în funcție de obiectul, natura și valoarea pretențiilor deduse judecății. [1]

Competența specializată a secției sau a completului, reglementată în cuprinsul Legii nr. 304/2022 [2], precum și în legi speciale, este subsumată competenței ratione materiae stabilite sub aspect procesual în raport cu obiectul, natura sau valoarea litigiului. Potrivit Deciziei nr. 17/2018 pronunțate în recurs în interesul legii, necompetența materială procesuală a secției/completului specializat este de ordine publică. [3]

Deși este de ordine publică, excepția de necompetență materială procesuală poate fi invocată de judecător sau de părți, potrivit art. 130 și 131 din Codul de procedură civilă, doar in limine litis, respectiv în fața primei instanțe sesizate, până la primul termen la care părțile sunt legal citate și pot pune concluzii. După acest moment procesual, invocarea excepției de necompetență materială procesuală nu mai este posibilă, competența fiind câștigată definitiv de instanța pe rolul căreia cererea introductivă a fost înregistrată. [4]

Cât privește competența de soluționare a căilor de atac de reformare (apel, recurs), legiuitorul a stabilit-o în favoarea instanței imediat superioare celei ce a pronunțat hotărârea atacată [5]. Este necesar să ne raportăm așadar la instanța care a judecat efectiv pricina, iar nu la aceea care ar fi fost competentă, potrivit legii, să soluționeze cauza dacă regulile de competență ar fi fost pe deplin respectate, întrucât competența în căile de atac, în viziunea legiuitorului, este una derivată din competența primei instanțe.

În lumina celor de mai sus, instanța supremă a stabilit prin Decizia nr. 4/2023 că este corectă interpretarea expusă în susținerea primei orientări jurisprudențiale, dar cu o nuanțare, respectiv doar în ipoteza unei căi de atac declarate împotriva unei hotărâri pronunțate de o instanță la nivelul căreia au existat formațiuni specializate (secție sau complet specializat).

În această primă ipoteză, competența instanței de control judiciar se stabilește în raport cu instanța sau, după caz, secția sau completul specializat ce a judecat procesul. Concluzia rămâne valabilă indiferent dacă instanța de fond specializată și-a constatat propria competență materială prin încheiere interlocutorie, potrivit art. 131 alin. (1) din Codul de procedură civilă, sau a omis să procedeze astfel, întrucât ulterior primului termen la care părțile legal citate puteau pune concluzii, competența materială a primei instanțe învestite s-a definitivat și rămâne câștigată în favoarea acesteia. [6]

Dimpotrivă în a doua ipoteză, când hotărârea atacată provine de la o instanță de fond ce nu a fost structurată în formațiuni specializate, competența materială procesuală de soluționare a căii de atac se va determina cu luarea în considerare a obiectului și a naturii pricinii, astfel cum au fost acestea stabilite de instanța a cărei hotărâre se atacă. Instanța de control judiciar se confruntă în acest caz pentru prima oară în cursul procesului cu aspectele referitoare la competența materială procesuală, fiind îndreptățită să își verifice propria competență materială procesuală, prin raportare la obiectul și natura pricinii, în conformitate cu prevederile art. 132 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

Urmează a se respecta însă calificarea juridică a actelor și a faptelor deduse judecății, astfel cum a fost aceasta stabilită de instanța a cărei hotărâre se atacă, întrucât ne aflăm într-o etapă premergătoare soluționării efective a căii de atac; or corecta calificare juridică a obiectului este o chestiune de legalitate a hotărârii, ce se va analiza la soluționarea căii de atac, după caz, iar nu cu ocazia verificării prealabile a competenței sale de către instanța de control judiciar.

În concluzie, potrivit deciziei RIL nr. 4/2023, în interpretarea și aplicarea unitară a art. 129 alin. (2) pct. 2, art. 130 alin. (2), art. 131 alin. (1), art. 133 și art. 136 din Codul de procedură civilă, competența materială procesuală a instanței de control judiciar se va determina: (a) cu respectarea specializării primei instanțe (complet sau secție), ce se va aplica în mod corespunzător și în calea de atac sau (b) în considerarea obiectului și naturii litigiului, cu respectarea calificării stabilite de instanța de fond, dacă litigiul a fost soluționat în prim grad de jurisdicție de o instanță ce nu cuprinde structuri specializate (complet sau secție).

Această dezlegare dată problemei de drept de către instanța supremă este obligatorie de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, potrivit art. 517 din Codul de procedură civilă, fiind deosebit de utilă pentru practicienii dreptului.

Note de subsol:

[1] În acest sens, §16 din Decizia I.C.C.J. nr. 17 din 17 septembrie 2018, publicată în M. Of. Partea I nr. 872 din 16 octombrie 2018; §155 din Decizia I.C.C.J. nr. 18 din 17 octombrie 2016, publicată în M. Of. Partea I nr. 237 din 6 aprilie 2017; §29 din Decizia I.C.C.J. nr. 16 din 18 septembrie 2017, publicată în M. Of. Partea I nr. 924 din 24 noiembrie 2017.

[2] Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, publicată în M. Of. Partea I nr. 1104 din 16 noiembrie 2022.

[3] Decizia I.C.C.J. nr. 17 din 17 din 17 septembrie 2018, publicată în M. Of. Partea I nr. 872 din 16 octombrie 2018.

[4] A se vedea § 52 și 53 din Decizia I.C.C.J. nr. 31 din 11 noiembrie 2019, publicată în M. Of. Partea I nr. 133 din 19 februarie 2020.

[5] Art. 95 – 97 din Codul de procedură civilă.

[6] În acest sens, Decizia I.C.C.J. nr. 31 din 11 noiembrie 2019, publicată în M. Of. Partea I nr. 133 din 19 februarie 2020.

Un articol semnat de Laura Mihalache, Senior Partner (lmihalache@stoica-asociatii.ro), STOICA & Asociații.