În noiembrie 2008, cu criza financiară mondială deja în curs, Regina Elisabeta a II-a a vizitat London School of Economics (LSE), unul dintre marile temple ale cunoașterii de pe continent. Acolo, încălcându-și obișnuinta neutralitate, l-a abordat pe Luis Garicano, astăzi europarlamentar al Ciudadanos și atunci director de departament, cu privire la o problemă pe care milioane de oameni şi-o pun în fiecare zi: „Dacă lucrurile erau atât de rele, de ce nimeni nu a făcut nimic? Sunt atât de deștepți, de ce nu au văzut?” .
Dacă regina, căreia i se atribuie dorinţa de a rupe relaţiile cu UE în privat, ar pune astăzi o întrebare echivalentă despre Brexit, cel mai frecvent răspuns pe care l-ar putea primi ar fi similar cu cel pe care Garicano i l-a dat atunci: ceea ce a rupt sistemul a fost excesul încredere. Există, desigur, numeroși factori care explică ce s-a întâmplat în Regatul Unit înainte și după 2016, când David Cameron a convocat și a pierdut un referendum pentru care nu a luptat prea mult până azi. Interne și externe, relații publice, filozofie și conținut. Sunt elemente care se repetă peste tot în lume, din Filipinele lui Duterte până în Statele Unite ale lui Trump. Ceea ce a dezvoltat ulterior chiar LSE într-o scrisoare către palatul regal, afirmând că „a fost în principal un eșec al imaginației colective a multor oameni străluciţi care nu au înțeles riscurile pentru sistemul în ansamblu” pare destul de valabil și aici.
În ultimele 24 de luni, reputația Regatului Unit în Europa a primit o lovitură poate fără echivalent de la dezastrul Suez din 1956. Gestionarea sa politică, parlamentară, media și a societății civile a fost o prostie care a condus doi prim-miniștri, zeci și zeci de membri ai Guvernului și a polarizat Parlamentul și cetățenii în ansamblu. Britanicii, de zeci de ani la fel de respectați cât şi insuportabili în instituții, au fost infinit sub ceea ce se aștepta de la ei. Iar reacția, care a oscilat o perioadă între stupefacție și furie, amestecată cu multe momente de oboseală, a devenit un amestec de nervozitate, neputință și condescendență.
Relația dintre ambele părți ar putea fi înțeleasă citind oricare dintre lucrările minunate ale lui P.G.Wodehouse. Marea Britanie este Bertie Wooster : bogată, inconștientă, hiper-încrezătoare în abilitățile și conexiunile ei, atașată de tradiții, nume și cluburi. Indiferentă faţă de logică și realitate, dar fidelă vechilor sale principii. Mândră de trecutul său și nesocotită cu privire la viitorul său. Ea s-a descurcat întotdeauna bine și nu are niciun motiv să creadă că viitorul va fi diferit, în ciuda faptului că știrile din afara bulei sale plăcute și anacronice indică acest lucru.
UE ar acționa ca Jeeves, valetul său profesionist, util și credincios. Creierul, cel care cunoaște regulile, cum funcționează lumea și limitele infinite ale șefei sale. Jeeves, un exemplu de control și impasibilitate, reușește întotdeauna să improvizeze un plan care apelează la sentimente, la inimă, la cele mai intime dorințe, pentru a-și menține angajatoarea pe linia de plutire. Și rezolvă toată mizeria pe care imprudența acelei caste de bogați și nobili din Eton și Oxbridge o provoacă zi de zi.
Brexitul va fi un dezastru economic cu consecințe imprevizibile. Pentru Regatul Unit, aceasta ar putea însemna mai mult de 5% din PIB-ul său și până la un potențial 10% din veniturile pe cap de locuitor, în cel mai rău scenariu. S-a spus întotdeauna că, dacă plecarea s-ar face fără acord, efectele pe termen scurt ar putea fi devastatoare. Cozi infinite la aeroporturi și posturi de frontieră, kilometri și kilometri de camioane staţionate. Sfârșitul recunoașterii drepturilor de permanență sau de ședere pentru milioane de oameni. Nesiguranța juridică … Acesta nu este un divorț pentru cei răi, nici o amputație: se încearcă o separare la nivel celular de ceva ce a fost falsificat timp de o jumătate de secol. Nu știm cât de mult va durea și nici nu știm dacă se poate face acest lucru.
Dar, dincolo de efectele economice și sociale din lunile și anii următori, drepturile a sute și sute de mii de oameni, coșmarul vamal, validările și libertatea de mișcare, pentru Europa lovitura ar atinge și alte dimensiuni. Marea Britanie a fost o durere constantă, o problemă. Ea nu au fost niciodată complet în interior, plângându-se de mii de probleme, blocând, rămânând în afara problemelor de la Interne sau Imigraţie. Dar a adus o viziune asupra lumii pe care nimeni, nici măcar Franța, nu o are în Europa. O tendință promovată și în favoarea limitării de reglementare care a compensat derivele multor alți membri. O prezență și o prioritate a problemelor de securitate și apărare care a fost mult amintită. O verigă fantastică pentru legătura transatlantică. O eficiență remarcabilă în problemele de management din instituții. O perspectivă și un echilibru de puteri față de axa franco-germană care a servit pentru a forma alianțe alternative în momentele cheie.
Momentul este lugubru, perspectivele sunt nefaste, dar, dacă există ceva clar de ambele părți ale Canalului, este că acest coșmar ionesc trebuie să se termine imediat. Oricum ar fi, dar să se termine. Poate fi vorba despre resemnare, poate despre oboseală sau dorințe de răzbunare sau despre o oarecare imprudență bazată pe visul fals al unei Uniuni mai puternice și mai convingătoare în 27, dar la Bruxelles există un sentiment din ce în ce mai răspândit că Wodehouse în inimitabilul său personaj Jeeves a pus cuvintele potrivite în urmă cu aproape un secol: „Am descoperit ca regulă generală a vieții că lucrurile despre care crezi că vor fi cele mai înfiorătoare aproape întotdeauna se dovedesc a nu fi atât de rele până la urmă”.
Articol de Pablo R. Suanzes
