De câte ori avem alegeri prezidențiale mă întreb cum ne alegem candidații: cu capul sau cu viscerele? Stând zilele trecute într-un magazin la coadă, aud în spatele meu următoarea discuție dintre o doamnă și un domn: „– Eu nu-l votez pe Orban că are părul vopsit, zice doamna. – Păi el nu candidează la președinție, zice domnul. – N-are importanță. Vreau să zic că nu-l sufăr că are părul vopsit. – Păi atunci voteaz-o pe Veorica, că e coafată tot timpul. – Păi chiar e. Asta nu înseamnă că aș vota-o. Da᾽ vreau să zic că e mult mai îngrijită.”
Nu contează, așadar, programul candidatului, inteligența lui, competențele lui, ținuta discursului, compatibilitatea lui cu funcția. La noi, doar cine nu vrea nu candidează la prezidențiale: actori, directori de circ, penali, anonimi, trufași incorigibili… Și câți dintre alegători, duminica viitoare, vor hotărî să piardă o jumătate de oră din viață la urne ca să pună ștampila în buletinul de vot în funcție de un calcul matur care țintește binele țării?
Sondajele spun că actualul președinte, cu cele 40% de procente ale sale, este de departe favorit pentru un nou mandat. Dar dincolo de avansul considerabil al lui Klaus Iohannis, sondajele mai spun și că există posibilitatea ca PSD, prin Viorica Dăncilă, să ajungă în turul doi. Or, românilor nu le poate fi indiferent cine va fi partenerul în finală al lui Klaus Iohannis. Ba chiar sunt înclinat să spun că acest „detaliu” devine miza actualelor alegeri. De ce este de nedorit s-o avem pe doamna Dăncilă în turul doi? Pentru că un finalist, chiar învins, iese din alegeri cu un capital politic și cu o aură utilizabile în continuare. A revalida politic un partid toxic și o guvernare dezastruoasă, lăsând reprezentantul USR în afara celui de-al doilea tur, ar fi o greșală electorală pe care am plăti-o cu toții. Cu un partid avariat și totuși validat încă o dată, care-și mituiește electoratul, care generează mafii în toate domeniile, care ține jumătate din populația țării la limita subzistenței și face din justiție principalul lui dușman, România va continua să fie fundătura Europei. Dan Barna e primul care știe acest lucru. Nu întâmplător, sloganul lui de campanie a devenit: „Un tur doi fără PSD”.
Zilele trecute l-am auzit pe Cozmin Gușă că a decis să revină în PSD „ca s-o ajute pe Viorica Dăncilă să intre în turul al doilea”. În viziunea lui, pericolul cel mare pentru România nu este menținerea pe scena politică a celui mai nociv partid al ultimilor trei decenii, nu este Viorica Dăncilă, cea mai teribilă caricatură din istoria clasei politice românești, ci Dan Barna. Adică singurul politician cu viziune modernă coerentă și cu o ofertă politică nouă, cu o personalitate bine conturată și cu cel mai fluent discurs electoral, în al cărui program se conturează limpede lista priorităților României. Candidatul care pledează pentru refacerea clasei de mijloc prin creșerea bugetului educației la 6%, pentru alegerea primarilor în două tururi și pentru împiedicarea penalilor de a accede la funcții publice a devenit peste noapte inamicul public numărul 1.
Două-trei procente îi despart în clipa de față pe Barna de Dăncilă. Așa încât șansa ca Dan Barna să intre în cel de al doilea tur depinde în mare măsură de cele două-trei procente pe care alt candidat, cu șanse nule de a intra în finală, dar jucând rolul de „încurcă-lume”, le poate lua din electoratul lui. Rolul de aliat din umbră al Vioricăi Dăncilă și de susținător prin ricoșeu al lui Cozmin Gușă, pare să-i fi revenit lui Toader Paleologu. Cum ajunge în fața unui microfon, Paleologu îl beștelește pe Barna. De ce o face? Ce îl mână oare în luptă? L-am auzit recent pe liderul USR la o emisiune TV afirmând că „Paleologu nu-și mai aparține”. Nu a dat detalii. A avut eleganța de a nu răspunde cu aceeași monedă. Așa e. Toader al nostru nu-și mai aparține. Deunăzi l-a transformat pe Andrei Pleșu în agent electoral: fără să-i ceară permisiunea, i-a reprodus poza pe pagina sa de facebook, punând sub ea sloganul „Paleologu președinte”.
Dacă „Paleologu nu-și mai aparține”, atunci cui aparține el? Domnul Barna nu ne-a spus. Singurul răspuns care-mi vine în minte este: unei penibile vanități de copil răzgâiat. În fond, infantilismului lui. L-am auzit cu ani în urmă – revenise în țară dintr-o ambasadă din Danemarca și ne-am întâlnit la nu mai știu ce „masă rotundă” –, afirmând cu o superbie care m-a amuțit: „Eu am stat la masă cu regi și regine”. Asta, credea el, ținea loc de carte de vizită. Păi și Ceaușeștii, mi-a venit să-i spun, au stat la masă cu regina Angliei și asta nu i-a făcut mai breji!
În campania electorală actuală, Toader Paleologu aduce o notă de pitoresc. Seamănă cu un copil care ține morțiș să se joace de-a oamenii mari. Ca să atragă atenția, face giumbușlucuri și-și pierde simțul ridicolului. Având în minte mari topoi literari, își închină campania memoriei tatălui, invocă, încurcându-le între ele, personaje din Iliada, face paradă de citate latinești la care electoratul ar urma să freamăte de emoție, le vorbește românilor despre cultura armelor… E fericit să vorbească și să se vorbească despre el.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
