Într-un episod al serialului de comedie fără egal din Marea Britanie „Yes, Minister”, personajul Jim Hacker, ministrul fictiv al afacerilor administrative, discută despre relația Marii Britanii cu ceea ce era pe atunci Comunitatea Economică Europeană, cu intrigantul şi arogantul său secretar permanent, Sir Humphrey Appleby. Sir Humphrey explică faptul că Marea Britanie are același obiectiv de politică externă, „cel puțin în ultimii 500 de ani: de a crea o Europă dezbinată”.
Hacker se întreabă apoi: „Dar cu siguranță suntem dedicați idealului european? Dacă nu, de ce a făcut presiuni Marea Britanie pentru o creștere a numărului de membri?” „Deoarece cu cât are mai mulți membri, cu atât mai multe certuri se pot stârni, cu atât devine mai inutilă și mai neputincioasă”, răspunde Sir Humphrey. Oricât de bine intenționat (sau altfel) se poate să fi fost impulsul Regatului Unit pentru extindere, după cum subliniază James Ker-Lindsay de la London School of Economics, în lucrarea sa din 2017, „The UK and EU Expansion in Western Balkans” (UK şi extinderea UE în Balcanii de Vest), o astfel de susţinere a extinderii face ca plecarea Marii Britanii să fie cu atât mai remarcabilă şi mai ironică.
În același timp, s-a considerat că este un avocat puternic al extinderii ulterioare. Timp de mai mulți ani, Regatul Unit a fost în fruntea eforturilor de a promova aderarea Turciei la bloc. De asemenea important este că a dat o voce puternică eforturilor de a încuraja țările din Balcanii de Vest să se alăture UE – o poziție care a fost strâns legată de eforturile sale de stabilizare a Bosniei și Herțegovinei și a Kosovo”, a scris Ker-Lindsay.
Tony Blair, prim-ministru al Regatului Unit din 1997-2007, a fost un susținător deosebit de aprig al extinderii, nu în ultimul rând după războaiele iugoslave din 1992-95 și după războiul din Kosovo din 1999. Blair era convins că numai aderarea la Uniunea Europeană va aduce o încheiere o dată pentru totdeauna a conflictelor de interetnice din Balcanii de Vest.
Macedonia de Nord a fost de acord să-și schimbe numele (și să facă acest lucru la sfârșitul a trei decenii de dispute cu Grecia), tocmai pentru că a fost ademenită cu morcovul aderării la UE. Faptul că unii membri ai UE – în special Franța – amenință acum că vor pune capăt speranțelor Macedoniei de Nord (cel puțin pentru viitorul apropiat) riscă să ofere avânt naționaliștilor macedoneni care vor renunțarea la menţiunea ‘de Nord’ din noul nume al țării, la un moment dat.
De asemenea, atât Serbia, cât și Kosovo sunt conștiente de faptul că Uniunea Europeană oferă ambelor țări o cale de salvare dintr-un impas care altfel ar putea continua pentru decenii.
Aștept cu nerăbdare să continuăm cu extinderea, dar într-un mod care să recupereze încrederea și sprijinul popoarelor noastre”. Unii analiști au susținut că sprijinul Regatului Unit pentru extinderea către est este cel care a permis Brexit-ul și că schimbarea de abordare a lui Cameron a venit prea târziu: că, până atunci, migrația era o problemă-cheie în Marea Britanie, aderarea la UE fiind învinuită pe larg pentru pierderea percepută a controlului de către guvernul britanic.
Marea Britanie are nevoie de imigranți și orice relație va apărea în cele din urmă cu UE, lucrătorii vor continua să fie bineveniți. Ţineţi minte: libertatea de mișcare va supraviețui, chiar dacă va purta un alt nume, foarte diferit. Ceea ce nu va supraviețui este capacitatea Marii Britanii de a influența (sau de a împiedica) procesul decizional al UE. Asta se încheie pe 31 ianuarie.
Fără îndoială, în pofida spuselor lui Sir Humphrey, Brexit a reunit Uniunea Europeană mai mult ca oricând.
Nu a fost niciodată atât de unită. Provocările cu care se confruntă Europa – creșterea lentă, guvernanța zonei euro, migrația, datoriile, securitatea la frontieră și populismul – în niciun caz nu au dispărut. Nici Europa nu a găsit un consens asupra modului în care trebuie să le abordeze. Dar modul ferm în care toate cele 27 de țări membre au abordat negocierile cu Marea Britanie a demonstrat acel unison care a lipsit înainte de 2016.
Poate cel mai bun exemplu în acest sens a venit în octombrie anul trecut când, citând nevoia de unitate, guvernul polonez – probabil, după Brexit, cel mai eurosceptic din bloc – a respins public sugestia unui parlamentar conservator cu rădăcini poloneze, Daniel Kawczynski, ca Varșovia să respingă solicitarea Marii Britanii pentru o scurtă extindere a Brexit. Guvernul actual al Poloniei este disperat să reformeze UE (sau, poate, să preia rolul lui Sir Humphrey Appleby, de a stârni probleme).
La fel și alții. Cu toate acestea, la fel ca Sir Humphrey, ei știu că singura cale de a face acest lucru este din interior. Poate Polonia să devină noul promotor al extinderii? Țările din Balcanii de Vest – și Caucaz – cu siguranță speră asta. (Emerging Europe, preluare Rador)
