De mai multă vreme se crease un orizont de aşteptare enorm legat de criza coronavirus din partea Uniunii Europene. Amploarea şi rapiditatea crizei sanitare, urmată de o criză economică previzibilă, a făcut ca întreaga atenţie să fie dedicată gestionării acestei probleme. La momentul intrării în această criză, UE nu avea şi nu are nici în prezent decât atribuţii foarte limitate în materie de sănătate publică, iar fonduri care pot fi alocate statelor membre nu există, datorită lipsei unui mecanism. Din moment ce modificarea tratatelor a fost exclusă din start, datorită unor proceduri foarte complicate şi consumatoare de timp, UE a trebuit să improvizeze pentru a ajuta ţările cele mai afectate şi pentru a încerca să coordoneze politicile naţionale.
Un asemenea efort nu poate fi însă sustenabil decât dacă foarte rapid se poate contura un consens în jurul ideii că gestionarea unei pandemii poate fi făcută mai degrabă la un nivel supra-naţional decât naţional. Deocamdată, măsurile luate de la nivel naţional au fost mult mai uşor de pus în aplicare decât eventuale măsuri agreate la Bruxelles. Spaţiul Schengen a fost practic suspendat, pericolul unor atitudini anti-europene a devenit din ce în ce mai extins. Ȋn acest context, era absolut necesar să se acţioneze conform aşteptărilor cetăţenilor europeni, pentru a nu oferi argumente suplimentare celor care contestă evoluţia UE în direcţia unei integrări mai aprofundate.
Planurile iniţiale au început să fie discutate în aprilie dar divergenţele între statele care doreau un ajutor imediat şi cele care condiţionează acest ajutor de îndeplinirea unor criterii, insistând asupra faptului că orice măsuri trebuie să aibă un caracter limitat, au fost prea mari. Chiar şi atunci când s-a ajuns la acord minimal, acesta nu a putut fi prezentat în mod convingător pentru opinia publică.
S-a ajuns astfel la un punct de inflexiune din care se putea ieşi ori prin găsirea unor soluţii cu totul inovatoare, ori prin aplicarea unor măsuri limitate, cu riscul ca acestea să nu aibă susţinerea cetăţenilor.
Este meritul doamnei Merkel de a fi sesizat existenţa unei oportunităţi imense pentru resetarea proiectului european. Pandemia a concis cu discuţiile pe marginea cadrului finaciar multianual, în aşa fel încât exista cadrul pentru a schimba paradigma. O şansă enormă pentru o propunere îndrăzneaţă a fost şi faptul că doamna Merkel nu mai are ce pierde. Un succesor nu a fost încă găsit, chiar dacă s-a dorit acest lucru, puţini contestă autoritatea de care se bucură Cancelarul în acest moment, iar coaliţia de guvernare de la Berlin este, mai mult ca niciodată, expresia unui consens trans-partinic. Pe de altă parte, Emmanuel Macron a fost deschis de la bun început unei reforme profunde, capabilă să vină în întâmpinarea aşteptărilor statelor membre cele mai grav afectate, cum ar fi Italia sau Spania. A devenit la un moment dat evident că o soluţie radicală nu avea cum să vină decât din partea cuplului franco – german, deşi alegerile de anul trecut pentru Parlamentul European au demonstrat că alianţele la nivel european au devenit mult mai complexe în vederea luării deciziilor.
Planul anunţat pe data de 19 mai de creare a unui fond de 500 de miliarde de euro pentru depăşirea efectelor crizei coronavirus a fost pregătit printr-o serie de consultări preliminare ale Franţei şi Germaniei cu liderii europeni. Desigur, toate aceste consultări nu vor face ca discuţii să nu existe în viitor. Este vorba despre cea mai ambiţioasă reformă a UE din ultimele decenii.
Planul Merkel – Macron presupune crearea unui fond alimentat din împrumuturi luate de Comisia Europeană, în numele UE, de pe pieţele financiare internaţionale. Premisa planului este că UE se va putea împrumuta la dobânzi mai mici decât statele membre, având o mai mare credibilitate. Aspectul potrivit căruia UE va împrumuta aceşti bani este fundamental: un stat care va beneficia de alocaţii din acest fond nu va fi obligat să depăşească deficitul bugetar. Cele 500 de miliarde se vor adăuga cadrului financiar multianual. Nu ştim deocamdată cum va arăta acest cadru dar dacă ne raportăm la perioada 2014 – 2020 când totalul a fost de 1000 de miliarde de euro, se poate observa că UE aşteaptă să atragă bani de pe pieţele internaţionale aproximativ cât jumătate din viitorul său buget pe următorii 6 ani. Conform planului Merkel – Macron, banii nu vor fi repartizaţi în mod egal în cei 7 ani, ci vor fi cheltuiţi rapid, în următoarea perioadă. Aceasta înseamnă că se aşteaptă ca întreaga sumă de 500 de miliarde de euro să intre rapid în bugetul UE.
Banii acordaţi statelor membre vor trebui restituiţi ulterior dar vor exista mecanisme suple prin care acesta să nu fie un efort imposibil, ci unul gradual, proporţional cu alocaţia pe care UE o va acorda din buget prin fondurile structurale.
Aceşti bani nu vor fi destinaţi doar statelor membre, ci se vor aloca şi pentru trei obiective fundamentale:
- Elaboarea unei strategii de sănătate a UE. Liderii europeni au realizat că este senţial să reducă dependenţa UE de ţările terţe în ceea ce priveşte echipamentele medicale şi medicamentele. Este foarte important să se creze stocuri comune, pentru a asigura traversarea cu bine a unor crize similare. De asemenea, UE doreşte să folosească aceşti bani pentru realizarea unui vaccin pentru COVID – 19.
- Consolidarea suveranităţii econmice. UE nu mai doreşte să depindă de furnizori din India sau din China, ci va avea ca scop încurajarea producţiilor naţionale.
- Accelerarea digitalizării şi a “economiei verzi”.
Aceste măsuri nu sunt detaliate dar este important să se obţină un acord de principiu asupra lor din partea liderilor europeni.
Nu este vorba doar de un plan franco – german, din moment ce doamna von der Leyen a anunţat că va prezenta un set de măsuri în aceeaşi direcţie pe 27 mai şi a precizat că propunerea franco – germană este în deplin acord cu preocupările Comisiei Europene. Este nevoie de acordul Consiliului European, al Parlamentului European dar şi al parlamentelor naţionale.
Este foarte posibil ca ţări precum Austria, Olanda sau Finlanda să se opună acestui plan, să formuleze amendamente care îi pot afecta chiar esenţa de funcţionare. Va fi însă mai greu pentru aceste ţări să se opună frontal, câtă vreme nu vor mai avea Germania de partea lor.
De asemenea, Polonia sau Ungaria se vor opune acestui plan în sensul de a cere să li se aloce mai multe fonduri, fără a se ţine cont de gravitatea crizei economice sau sanitare din fiecare ţară. Nici această opoziţie nu va fi decisivă, atâta vreme cât Germania şi Franţa vor putea oricând să schimbe natura acestui plan şi să îl aplice doar la ţările din Europa de sud, prin crearea unui instrument de finanţare distinct.
Statele membre care s-au opus până în prezent unui plan ambiţios de asemenea dimensiuni au argumentat experienţa crizei datoriilor din zona Euro şi ajutorul acordat Greciei care iniţial nu a avut niciun rezultat. Atitudinea Germaniei în favoarea austerităţii a determinat reducerea încrederii în UE în ansamblul statelor din sudul Europei şi a afectat imaginea Germaniei, iar doamna Merkel nu vrea ca Germania să mai repete această experienţă. Natura pandemiei este cu totul diferită de cea a crizei datoriilor, deoarece factorul care a declanşat-o nu este conducerea defectuoasă a unui guvern naţional sau folosirea incorectă a fondurilor europene. Nimeni nu poate acuza în acest moment Italia şi Spania că ar fi putut gestiona mai bine criza coronavirus.
Chiar şi dacă ar fi existat doar aceste argumente, doamna Merkel nu ar fi dorit să meargă atât de departe. Unul din argumentele decisive în favoarea formulării unui plan atât de ambiţios este fără îndoială decizia Tribunalului Constituţional din Germania care a obligat Banca Centrală Europeană să se supună testului proporţionalităţii. Oferind 3 luni BCE pentru a justifica măsurile luate, Tribunalul Constituţional a deschis poarta unei alte crize, de o natură diferită: o criză constituţională. Principiul supremaţiei dreptului UE a fost pus sub semnul întrebării. S-a ajuns la situaţia, extrem de ambarasantă, ca doamna von der Leyen să intre în conflict cu instanţa constituţională din propria ei ţară, o situaţie pe care Germania a dorit să o evite cu orice preţ. Doamna Merkel a cântărit extrem de atent situaţia şi a realizat că, pentru a garanta în continuare supremaţia dreptului UE, este nevoie de măsuri radicale. Un astfel de plan este de fapt dovada pe care BCE ar fi trebuit să o ofere Tribunalului Constituţional: intervenţia BCE va fi, raportată la cea masivă a UE, proporţională. Desigur, nu este exclusă situaţia în care planul Merkel – Macron, odată aprobat, să nu fie supus aceluiaşi tip de verificare din partea unor instanţe constituţionale din statele membre UE.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
