A devenit evident de mult timp faptul că știința este religia zilelor noastre. În Occidentul modern au coabitat trei sisteme de credințe: Creștinismul, capitalismul și știința. În istoria modernă acestea s-au intersectat iar și iar, au intrat în conflict din când în când, pentru ca mai apoi să se împace în diverse moduri, până la atingerea progresivă a unei împreună viețuiri pașnice, declarate, dacă nu chiar o colaborare reală, în numele interesului comun.
Noutatea o constituie faptul că între știință și celelalte două religii se desfășoară un conflict subteran și neobosit. Victoria îi revine științei, iar ea determină fără precedent toate aspectele existenței noastre. Acest conflict nu privește, ca în trecut, teoria și principiile generale, ci, mai exact, practica cultică. Ca orice religie, chiar și știința cunoaște diferite modalități de a se organiza și de a-și ordona structura proprie: elaborarea unei dogmatici subtile și riguroase corespunde în practică cu ceea ce numim tehnologie.
Nu este deloc surprinzător că protagonistul acestui nou război religios este acea parte a științei în care dogmatica este mai puțin riguroasă, iar partea pragmatică este mai puternică: medicina, al cărei obiect este corpul viu al ființelor umane.
1) Prima caracteristică este că medicina, precum capitalismul, nu are nevoie de dogmatici speciale, ci doar împrumută din biologie conceptele sale fundamentale. Spre deosebire de biologie, ea articulează aceste concepte într-un sens gnostico-maniheic, adică conform unei opoziții dualiste exacerbate. Există un zeu sau un principiu malign, tocmai boala, ai cărui agenți specifici sunt bacteriile și virusurile și un zeu sau un principiu benefic, care nu este sănătatea, ci vindecarea, ai căror reprezentanți cultici sunt medicii și terapia. Ca în cazul oricărei credințe gnostice, cele două principii sunt clar separate, dar în practică se pot contamina reciproc, iar principiul benefic și medicul care îl reprezintă pot greși și pot colabora inconștient cu dușmanul lor, fără ca acest lucru să afecteze în vreun fel realitatea dualismului și necesitatea cultului, prin care principiul benefic își conduce lupta. Trebuie amintit că teologii, care trebuie să își definească strategia, sunt reprezentanți ai unei științe, virusologia, care nu își are un loc propriu, ci se situează la granița dintre biologie și medicină.
2) Dacă această practică a cultului a fost, până acum, ca orice liturghie, episodică și limitată în timp, fenomenul neașteptat la care asistăm este acela că ea a devenit permanentă și atotputernică. Nu mai vorbim acum de a lua medicamente sau de a fi supuși unui examen medical sau unei intervenții chirurgicale atunci când este necesar: întreaga viață a ființelor umane trebuie să devină în orice moment locul unei săvârșiri neîntrerupte a cultului. Inamicul, virusul, este întotdeauna prezent și trebuie luptat fără încetare și fără oprire împotriva lui. Religia creștină a cunoscut și ea tendințe totalitare similare, dar acestea au vizat doar pe unii indivizi – în special călugării – care au ales să își pună întreaga lor existență sub semnul îndemnului „rugați-vă neîncetat”. Medicina ca religie adoptă acest îndemn paulin și, în același timp, îl răstoarnă: precum călugării obișnuiau să se roage împreună în mănăstiri, oamenii trebuie acum să practice cultul tot timpul, dar păstrând distanța și fără a rămâne împreună în același loc.
3) Practica cultului nu mai este liberă și voluntară, supusă doar sancțiunilor de natură spirituală, ci trebuie făcută normativ obligatoriu. Coliziunea dintre religie și puterea profană nu este o noutate. Cu toate acestea, noutatea constă în faptul că nu mai privește confesiunea dogmelor, așa cum a fost în cazul ereziilor, ci exclusiv săvârșirea închinării. Puterea profană trebuie să se asigure că liturghia religiei medicale, care coincide acum cu întreaga viață, este respectată punctual. Este evident că aici vorbim despre o practică de cult, iar nu despre o cerință științifică rațională. Bolile cardio-vasculare reprezintă cea mai frecventă cauză de mortalitate în țara noastră și se cunoaște că rata mortalității ar putea scădea dacă s-ar practica un stil de viață mai sănătos și dacă s-ar respecta o anumită dietă. Totuși niciun medic nu s-a gândit vreodată ca această formă de viață și de alimentare să devină subiectul unei reglementări legale, care ar decreta ex lege ce să mănânci și cum să trăiești, transformând întreaga existență într-o obligație sanitară. Acest lucru s-a întâmplat acum, iar oamenii, cel puțin pentru moment, au acceptat, ca și cum ar fi fost indiscutabil să renunțe la libertatea lor de mișcare, de a munci, de a avea prieteni, de a iubi, de a avea relații sociale, de a-și exprima credințele lor religioase și politice.
Religia lui Christos și religia banilor au cedat primatul, aparent fără luptă, medicinii și științei. Biserica și-a negat principiile pur și simplu, uitând că sfântul, al cărui nume îl poartă actualul pontif, a îmbrățișat leproșii, că una dintre lucrările milosteniei a fost vizitarea bolnavilor, că sacramentele pot fi administrate doar în prezența credincioșilor. La rândul său, capitalismul, deși cu anumite proteste, a acceptat pierderi de productivitate, sperând probabil să găsească un acord mai târziu cu noua religie, fapt care pare să prindă contur.
4) Religia medicală a preluat fără rezerve de la creștinism argumentul eshatologic, argument pe care creștinismul deja l-a abandonat. Capitalismul, secularizând paradigma teologică a mântuirii, eliminase deja ideea sfârșitului timpurilor, înlocuind-o cu o stare de criză permanentă, fără răscumpărare și fără sfârșit. Krisis este la originea sa un concept medical, care desemna în Corpusul Hipocratic momentul în care medicul decide dacă pacientul va supraviețui sau nu bolii. Teologii au preluat termenul pentru a indica judecata finală care are loc în ziua de apoi. Dacă luăm aminte la starea de excepție cu care ne confruntăm, am putea afirma că religia medicală combină criza perpetuă a capitalismului cu ideea creștină a unei perioade ultime, a unui eschaton în care decizia finală este întotdeauna în curs, iar sfârșitul vine, în mod simultan, grăbit și întârziat, într-o încercare neîncetată de a-l putea guverna, fără a putea reuși asta vreodată. Vorbim despre religia unei lumi care își resimte sfârșitul și totuși nu este în stare, precum medicul hipocratic, să decidă dacă va supraviețui sau va muri.
5) Asemenea capitalismului și în mod diferit față de creștinism, religia medicală nu oferă posibilitatea salvării și a mântuirii. Din contră, vindecarea pe care o caută nu poate fi decât temporară, pentru că zeul rău, virusul, nu poate fi eliminat pentru totdeauna, ci, din contră, acesta ia forme noi, probabil mai riscante.
Epidemia, așa cum sugerează etimologia termenului (demos îi desemnează în greacă pe oameni ca unitate politică și Homer descrie prin expresia polemos epidemios războiul civil), este în primul rând un concept politic, care se pregătește să devină noul fundament al politicii – sau a non-politicii – mondiale. Este foarte probabil, într-adevăr, că epidemia cu care ne confruntăm să nu fie nimic altceva decît înfăptuirea războiului civil mondial care, potrivit celor mai atenți politologi, a luat locul războaielor tradiționale mondiale. Toate națiunile sunt acum într-un război continuu cu ele însele, pentru că inamicul invizibil și evaziv, cu care luptă, se află în noi.
