Prezentul articol este o succintă analiză, încadrabilă problemei “de ce este România altfel“. Anume, ne propunem să contribuim la înțelegerea problemei generale, enunțate mai sus, analizând o situație particulară: de ce, la începutul secolului XVIII, este Oltenia altfel, adică incompatibilă cu Imperiul Habsburgic? Analiza are o anumită relevanță în contextul integrării europene a României post-decembriste.
Cadrul general
În 1714, Constantin Brâncoveanu și coconii săi au fost uciși la Constantinopole, după ce au suferit torturi cumplite. Doi ani mai târziu, Cantacuzinii care l-au pârât au avut aceeași soartă. Cam tot atunci, Nicolae Mavrocordat, răpit de austrieci pentru politica sa anti-habsburgică, a fost cazat confortabil în centrul Sibiului, după ce fusese primit în oraș cu onoruri militare; comandantul militar al Transilvaniei, generalul Steinville, îl invita adesea să prânzească împreună, la un restaurant de lux. [1]
Nu era nevoie de multă subtilitate pentru a înțelege că austriecii erau un stăpân preferabil turcilor, căci la independența Țării Românești nu putea spera nimeni. Totodată, puterea otomanilor slăbea necontenit, iar frontiera Olteniei cu turcii era mult mai mică decât cea cu austriecii. Provincia era relativ ușor de apărat și foarte bogată agrar, deci ispititoare pentru austrieci. Ea a devenit parte a imperiului habsburgic circa 20 de ani, de jure între pacea de la Passarowitz (21 iulie 1718) și pacea de la Belgrad (18 septembrie 1739).
Încorporarea Olteniei în imperiul habsburgic a fost prima tentativă de integrare a unei provincii cu populație aproape complet românească într-o structură politică multinațională de factură vest-europeană. Fenomenul, extrem de interesant și bine documentat, din cauza bogatelor și ordonatelor arhive austriece, prezintă analogii interesante cu integrarea europeană din zilele noastre. Din păcate, el este superficial cunoscut, cel puțin publicului larg, astfel că examinarea sa, fie și la nivel jurnalistic, poate prezenta interes, inclusiv pentru înțelegerea blocajelor psihologice și politice care sabotează încă, mai motivat sau mai puțin motivat, integrarea europeană.
Modelul de stat austriac
Politica de stat austriacă de la începutul sec. XVIII conține, in nuce, modelul de stat iluminist care va fi teoretizat, o generație după abandonarea Olteniei, de Joseph von Sonnenfels. Modelul se poate rezuma astfel. Există trei pârghii esențiale în propășirea statului: organizarea etatistă (Polizei), activitățile productive (Handlung) și finanțele (Finanz). Funcția principală a statului – asigurarea fericirii, securității și bunăstării obștești – se realizează prin creșterea numerică a populației, prin activități productive (muncă productivă) și prin schimburi de produse. Cea mai fericită guvernare, după politologii austrieci iluminiști, este monarhia luminată, care urmărește limitarea privilegiilor aristocrației, îngrădirea forței acesteia și a clerului, îmbunătățirea stării țărănimii. Pătura cea mai numeroasă și cea mai importantă producătoare de bunuri, considerată a fi țărănimea, va trebui eliberată de servitute personală, luminată prin învățământ și ridicată economic. Sonnenfels merge atât de departe, încât discută posibilitatea transformării latifundiilor în mici proprietăți țărănești [2].
Ideile lui von Sonnenfels sunt dezvoltate într-un tratat, “Grundsätze der Polizei – Handlung und Finanz”, publicat în 1765, cu numeroase ediții ulterioare, care a dominat gândirea politică austriacă până spre 1848. Cursurile lui von Sonnenfels au fost audiate și de Budai-Deleanu, ca student al facultății de filozofie a universității vieneze, în anul academic 1778–1779, iar “Grundsätze…” a servit drept manual și lui Gh. Lazăr.
Administrarea Olteniei ca provincie a Imperiului Habsburgic
Ca toate teritoriile recent incluse în imperiu, Oltenia este pusă sub autoritatea comisiei neoacquistice, alcătuită din reprezentanți ai Camerei aulice (Hof-Kammer), cu atribuții preponderent fiscale, și ai Consiliului de război (Hof-Kriegsrath), cu atribuții preponderent militare. Comandantului trupelor din Transilvania i s-au încredințat și trupele din Oltenia, devenind totodată director general (Oberdirektor) al provinciei. Comisia era prezidată de principele Eugeniu de Savoia, artizanul marilor victorii militare ale imperiului. Ne vor referi uneori succint la aceste instituții, numindu-le Comisia, Camera și Consiliul. [3]
Subordonată celor trei instituții, funcționa Administrația locală din Craiova, formată inițial din patru consilieri (boieri mari), prezidați de al cincilea membru – banul Gh. Cantacuzino. Titlul de ban era onorific, în fapt Cantacuzino era un dregător, un funcționar numit de împărat. Acest prim insucces al boierilor pro-austrieci de a-și continua feudalismul valah sub protecția împăratului este amendat cu necruțătoare ironie de cronicarul favorabil lui Nicolae Mavrocordat (“l-au făcut din cal măgar … au cercat cămila să-și pune cercei la urechi, apoi și urechile le-au tăiat”, scrie, cu vizibilă satisfacție, Radu Popescu). [3]
Modelul valah: statul boieresc
Modelul de guvernare a Olteniei propus de boieri austriecilor este cât se poate de simplu: conservarea și extinderea privilegiilor, inclusiv al monopolului dregătoriilor, împăratul având un rol decorativ; continuarea netulburată a cultului și menținerea privilegiilor mânăstirilor, fără vreun amestec din afară. În modelul de stat boieresc, nu există nici o preocupare vizând îmbunătățirea stării țărănimii, a meșteșugarilor, a micilor negustori; a infrastructurii, a sănătății publice, a educației. Cu greu am putea imagina două politici mai ireconciliabile decât cea habsburgică și cea boierească.
Doleanțele boierilor sunt expuse mai întâi Curții de o delegație tainică, formată din serdarul Radu Golescu și vistiernicul Ilie Știrbei, însoțiți de Ioan Avram, “fost predicator de curte” [4]. Pe lângă cele menționate în paragraful precedent, boierii cer ca episcopul Râmnicului să nu mai depindă de mitropolitul Țării Românești, ci de mitropolitul sârb.
Ulterior, în februarie 1717, o delegație de boieri, condusă de episcopul Damaschin al Râmnicului, sosește de asemenea la Viena, prezentând, într-un memoriu în zece puncte, doleanțele referitoare la viitoarea administrație a provinciei. Se solicită, printre altele, păstrarea privilegiilor și scutirea mânăstirilor, a marilor boieri și a marilor negustori de a încartirui trupe. Împăratul cere opinia Consiliului, după care răspunde binevoitor, dar prudent. În plus, dăruiește fiecărui membru al delegației o decorație, iar episcopului – o cruce de aur.
Legislația austriacă privind Oltenia
Decretul imperial din 22 februarie 1719, și proclamația adresată în aceeași zi populației Olteniei, definesc liniile directoare ale politicii habsburgilor în noua provincie. Ele nu se bazează atât pe cererile boierilor, cât pe rapoartele întocmite de Eugeniu de Savoia și de directorul general (Oberdirektor) Steinville.
În principiu, austriecii respectă structura administrativă și socială a Olteniei, precum și desfașurarea netulburată a cultului.
Decretul reglementează situația mânăstirilor domnești (care, anterior anexării austriece, depindeau de domnitor), a mânăstirilor închinate patriarhilor greci și a privilegiilor celorlalte mânăstiri, care nu erau nici domnești, nici închinate. De asemenea, decretul aproba cererea boierilor (Radu Golescu și Ilie Știrbei), necunoscută până atunci de episcopul de Râmnic, de a-l subordona mitropolitului sîrb.
Mânăstirile domnești vor depinde, în cele seculare (în administrarea bunurilor), de împărat, care preluase acum și calitatea de principe al țării, și nicidecum de boieri. Mânăstirile își vor alege singure egumenul, dar numai dintre clericii născuți în Oltenia.
Mânăstirile închinate pot rămâne, în cele spirituale, sub ascultarea patriarhilor greci, dar aceștia, ca supuși ai turcilor și ca străini, sunt opriți să intervină în alegerea egumenilor și să profite de veniturile mânăstirilor.
În privința păstrării privilegiilor anterioare de către boieri și mânăstiri, decretul se pronunța binevoitor, dar prudent. Pentru un răspuns precis, austriecii vor avea nevoie de anumite clarificări, pentru care va fi necesară consultarea documentelor care atestă privilegiile boierilor și mânăstirilor.
Clarificările cerute de austrieci: situația boierilor
O primă dilemă legată de privilegiile boierilor este următoarea: pot fi asimilați boierii, aristocraților habsburgici, sau italieni, sau francezi, care se bucură de privilegii nobiliare? Conform lui Nicola da Porta, secretar al Administrației și bun cunoscător al realităților valahe, folosit, anterior anexării, de administrația habsburgică pentru achiziții de produse pentru aprovizionarea armatei, “boierii nu au nici un cognomen” [al treilea nume al unei persoane, care arată familia, potrivit vechiului drept roman], “nici nu se folosesc de blazoane, ci doar de unele fictive” [3]. (În treacăt fie spus, nenumărate steme actuale ale județelor sau localităților, reflectând mai curând o istorie narcisistă decât o tradiție autentică, pot fi considerate “blazoane fictive”.) Așadar, din punctul de vedere al austriecilor, “boier” înseamnă “dregător”, “funcționar de stat”. Prin urmare, în Țara Românească nu există o nobilime ereditară privilegiată, deci privilegiile acordate de domni sunt revocabile, deci veniturile boierilor trebuie să fie impozitate.
Esența problemei este expusă, în contextul general al feudalismului românesc, de P. P. Panaitescu (în [5]), astfel: “După o primă perioadă, în secolele XIV–XV, în care se constată existența unor mari domenii feudale cu imunitate, urmează o vreme de întărire a autorității centrale, desfacerea imunităților și destrămarea marilor domenii. Dar în veacul al XVII-lea, sărăcia și criza economică a țării aduce ridicarea unui mic număr de boieri, boieri mari noi, ridicați din vechea boierime militară, care profită de decăderea generală. E vorba de acei boieri care ocupă dregătorii la curtea domnului și care, după sistemul în vigoare atunci, au parte la veniturile statului, luînd fiecare venitul unui ținut și fiind răspunzători de strângerea unor anumite dări. Această formă specifică feudalismului […] ajută la ridicarea unor familii boierești, care adună în mâna lor un mare număr de moșii risipite pe toata întinderea țării. […] Nu mai e vorba de domenii unitare cu imunitate, ci de o aristocrație de moșieri, care urmărea câștig bănesc din exploatarea moșiilor lor. Această aristocrație avea și conducerea efectivă politică a țării.” Austriecii au refuzat să identifice această “aristocrație de moșieri” cu nobilimea.
Observațiile lui da Porta nu au nimic vexant: “Nu există nobilime la români, pentru că familiile străvechi s-au stins din pricina turcilor și a vicisitudinii vremurilor – explică italianul. Aceia care se numesc acum boieri sunt slujbași ai voievodului, cei mai mulți sunt străini și de obârșie prea joasă.” Nobilimea care câștigase gloria pe câmpul de luptă, pentru ea și pentru urmași, pierise sau sărăcise. Era una din consecințele amare ale abandonării treptate a luptei pentru libertate, devenită sinucigașă în confruntarea cu Semiluna. Pentru austrieci, pretenția boierilor de a se sustrage de la impozitare era inacceptabilă [5], [6].
Clarificările cerute de austrieci: situația mânăstirilor
Nici privilegiilor mânăstirilor nu vor fi, în principiu, contestate, dar egumenii trebuie să arate, prin documentele pe care le au, în ce anume constau.
Situația va fi analizată în detaliu de consilierul cameral Haan. Cum totul trebuie formulat în termeni juridici clari, concluzia studierii documentelor prezentate (actelor de donație, privilegiilor) sună astfel: documentele nu se referă la donații veșnice (solidae et perennales), ci la danii punctuale (purae elemosinae), așadar sunt revocabile. Ne putem imagina stupefacția fețelor bisericești, necunoscătoare de latină, la comunicarea termenilor respectivi, care echivalau cu nerecunoașterea privilegiilor. Este începutul unei confruntări serioase între mânăstiri și austrieci.
Este lămuritor să urmărim confruntarea respectivă, în care fiecare din preopinenți are dreptatea sa, dar în care un acord este imposibil, examinând câteva exemple concrete. Radu Voda dăduse Mânăstirii Tismana 800 bolovani de sare; succesorul său a redus dania la jumatate, iar Brâncoveanu – la 75. Sau: unii domni au acordat scutire de oierit sau vinărit, alții nu.
Problema sării este instructivă, întrucât poate fi discutată simplu, în termeni cantitativi. Uimirea austriecilor are două surse: cum poate fi evaluată cantitatea de sare atât de vag, în bolovani? și de ce trebuie să primească mânăstirile mult mai multă sare decât consumă?
Într-adevar, un bolovan era evaluat la 200–300 ocale (ocaua fiind circa 1,27kg), ceea ce introduce din start o eroare de circa 40%. Cantitatea de sare dată mânăstirilor de domnitori pe la 1715 este surprinzător de mare: 3860 bolovani, adică circa 1226 tone; austriecii o micșorează progresiv, până la 196 de bolovani (mărunțiți, se specifică), în 1724. Personalul mânăstirilor sau schiturilor este foarte redus, de circa 5 monahi (sau monahii); consumul de sare al acestora este de circa 438 kg/an; chiar dacă adăugăm un personal auxiliar la fel de numeros, constatăm că austriecii acordă de 70 de ori mai multă sare decât se consuma efectiv. Dar și așa, mânăstirile sunt nemulțumite, pentru că primesc de 20 de ori mai puțin decât pe timpul domnitorilor, iar austriecii sunt nemulțumiți de nemulțumirea lor, întrucât primesc de 70 de ori mai mult decât ar fi normal (excluzând posibilitatea ca mânăstirile să-și cumpere, pur și simplu, sarea).
Dincolo de aspectele pur fiscale, raportul lui Haan este interesant pentru că vorbește despre comportarea discreționară a egumenului și starea deplorabilă a mânăstirilor. “După ce călugării s-au sculat dimineața, citesc cam o jumatate de oră în biserică, apoi umblă încoace și încolo până vine vremea mesei de la prânz, care e rea și puțină. După masă merg cu toții la culcare și dorm câteva ceasuri, fie flămânzi, fie sătui. Către seară iarăși fac slujba în biserică o jumatate de oră. Nici unul din ei nu lucrează nimic și rabdă mai de grabă foamea decât lucrul. Le este destul dacă au câțiva țigani care să le care apă, lemne și alte lucruri trebuincioase. Aceasta este tot ceea ce fac acești călugări, pentru Dumnezeu și pentru aproapele, în cursul întregului an. […] Nici chiar în țară nu este lăudată viața pe care o duc acești călugari.”
Austriecii sunt contrariați să constate că, în ciuda mizeriei în care trăiesc călugării, mânăstirile au averi și venituri uriașe. Ca proprietăți funciare, Mânăstirea Tismana are 31 de sate, Episcopia Râmnicului – 21, Cozia – 21, la care se adaugă un numar de “părți de moșie”. Cu totul, mânăstirile stăpâneau cam o cincime din teritoriul provinciei, dar aceste proprietăți sunt foarte prost administrate. “Neobișnuit de grasul pământ de aici rămâne necultivat”, constată cu amărăciune un raport austriac. Autoritatea centrală din Craiova îndeamnă sistematic proprietarii de pământ să-și extindă culturile. De exemplu, se atrage atenția Mânăstirii Cozia (26 noembrie 1736) că recolta putea fi de patru ori mai mare; dar situația este generală. Subtextual, austriecii consideră că este normal ca mânăstirile să-și administreze corect moșiile, nu să primească în dar de la stat o mie de tone de sare pe an.
Însă, cu toată proasta administrare, veniturile sunt mari. Cele ale Episcopiei Râmnicului se ridicau, prin 1730, la 8–10.000 de florini anual (pentru contextualizare: o oaie costa, în Oltenia, un florin); cu o bună administrare, sugerează atenționarea de mai sus, ar fi putut atinge 36.000 de florini. Apartenența Olteniei și a Transilvaniei la același imperiu permit o comparație simplă: domeniul Blajului producea cam 9000 de florini anual prin 1755, din care erau întreținute trei unități de învățământ (primar, gimnazial, liceal), evident în limba română, cu 300 de elevi, cu un corp profesoral relativ numeros; în plus, se acordau consistente burse de studii, la Viena și la Roma, așadar în orașe scumpe, pentru absolvenții cei mai buni; se editau cărți, se suportau cheltuielile curente ale episcopiei etc. [7]
Explicația diferențelor dintre Oltenia și Transilvania, furnizată de același Nicola da Porta, nu ne surprinde: egumenii, nemai fiind controlați de domni, vând și înstrăinează pe ascuns averea mânăstirilor. (De respectarea poruncii “să nu furi” nu părea să se sinchisească nimeni.) Veniturile sunt suficient de mari pentru a permite mânăstirilor repararea zidurilor, foarte importante sub aspect strategic, dar ele continuă să se ruineze, raportează da Porta. Trebuie împiedicate delapidările și trimiterile de bani patriarhiilor din Orient, care continuau din plin, deși fuseseră interzise.
Comisia neoacquistică propune folosirea banilor ce fuseseră destinați patriarhiilor din Orient pentru întreținerea celor două școli, plănuite a se deschide la Râmnic și la Craiova, “pentru a aduce pe oamenii cei inculți de aici la o mai bună disciplină și mai bune moravuri”.
Raportul lui Uhlein, funcționar imperial, constată, la circa 10 ani după instalarea puterii austriece (1727), că administrația a fost incapabilă de a urma politica cerută de Curte, că mânăstirile nu au adus nici un folos statului, din cauza incorectitudinii egumenilor și abuzurilor boierilor. Clericii sunt ignoranți și nu cunosc absolut nimic despre cultul creștin; puțini dintre călugari puteau citi liturghia și psalmii, care erau scriși în slavonă sau greacă, așa că și dacă puteau citi, nu înțelegeau nimic. Episcopul ar trebui să interzică egumenilor (cu excepția celui de la Brâncoveni) administrarea sfintelor daruri; în special egumenul de la Cozia și cel de la Tismana (mânăstirile cele mai importante!) aveau un rău nume, din cauza “bădărăniei și cutezanței” lor.
Raportul generalului Tige, director general al Olteniei, duce la aceleași concluzii: chiar pe timpul mandatului său, egumenii au fugit cu mari sume de bani și cu odoare bisericești; Tige propune să fie supuși fiscului. Călugării sunt ignoranți, superstițioși etc. ([4], p. 47–52).
Eficientizarea economiei mânăstirești și impozitarea ei, spre folosul bugetului provinciei, s-au menținut la un nivel scăzut. Motivele principale erau depopularea satelor mânăstirești prin atragerea țăranilor pe moșiile boierilor influenți, și caracterul intangibil al clerului [3], bazat pe obscurantismul poporului, extrem de sensibil la orice atingere adusă mânăstirilor, privite ca un garant al mântuirii. Conturul speranței puse în “catedrala mântuirii neamului” se întrevedea de atunci.
Episcopia de Râmnic, subordonată mitropolitului sârb. Protestele episcopului Damaschin
Cum am văzut, decretul imperial din 22 februarie 1719 răspunde favorabil propunerii boierilor Radu Golescu și Ilie Știrbei de a trece episcopia Râmnicului sub ascultarea mitropolitului sârb (în acel timp, Moise Petrovici). Uimit de această decizie – de care află după ce decretul e făcut public – episcopul Damaschin, împreună cu patru egumeni (ai mânăstirilor Orez, Bistrița, Arnota și Govora – așadar egumenii de la Cozia și Tismana nu li se alătură) protestează, printr-un memoriu curajos și bine motivat.
Episcopul Damaschin al Râmnicului, un patriot lucid, este o figură singulară, printre notabilitățile Olteniei habsburgice. El fusese (din 3 octombrie 1703) episcop de Buzău; din 18 aprile 1708 devine episcop de Râmnic, urmând lui Antim Ivireanul; eruditul ierarh fusese ridicat în scaunul metropolitan. Damaschin era un om învățat, știutor de latină și slavonă. La Buzau tipărise cărți religioase, și această activitate o va continua la Râmnic.
La decizia imperială de subordonare mitropolitului sârb, Damaschin vine cu o contra-propunere îndrăzneață: ridicarea episcopiei Râmnicului la rang de mitropolie, invocând precedentul mitropoliei de Severin; consacrarea mitropolitului (de Râmnic) ar reveni patriarhului ecumenic al Constantinopolului (primul în ierarhia bisericii orientale), de care să nu fie dependent în nici o altă privință (mod delicat de a spune că nu vor mai exista mânăstiri închinate grecilor). Cere să nu fie consacrat de “arhiepiscopul Belgradului” (pe care nu îl numește “mitropolit”), căci acesta e inferior ca rang fostului mitropolit al Severinului, iar Belgradul însuși e dependent de patriarhia Ohridei. Damaschin se arată așadar a fi un subtil cunoscător al situației bisericii răsăritene. Se menționează că boierii care au cerut dependența de Belgrad a episcopiei Râmnicului au făcut-o fără consultarea clerului; după cum a aflat ulterior Damaschin, boierii fuseseră invitați de mitropolitul sârb Moise Petrovici la Belgrad, fuseseră flatați și primiseră daruri, după care fuseseră rugați să ceară la Viena subordonarea episcopiei Râmnicului de Belgrad. În plus – după cum arată alte surse – mitropolitul a promis că, prin această subordonare, biserica va fi ferită de pericolul catolicizarii.
În aceeași scrisoare adresată împăratului, episcopul Damaschin formulează și alte propuneri rezonabile: egumenii să fie nu numai călugari, ci preoți călugări, și să oficieze liturghia zilnic; să nu-i poată izgoni pe călugari din mânăstire, ci doar să-i pedepsească, dacă greșesc; episcopul să pedepsească pe egumenii indisciplinați; fiecare egumen să numească două persoane (din mânăstire) care să noteze sistematic toate veniturile și cheltuielile mânăstirii. Călugării să nu poată fugi dintr-o mânăstire în alta, sau la biserici parohiale (părăsind viața monahală); egumenii să nu primească în mânăstire călugări străini; nici egumenii sau boierii să nu poată primi preoți străini la bisericile lor, ci să-i trimită la episcop, care să-i cerceteze (dacă sunt cu adevărat preoți, dacă au cărți de preoție de la cel care i-a hirotonit). Călugării greci să nu poată deveni episcopi sau egumeni, cere episcopul; anterior s-a constatat că bunurile care ajung în posesia lor (bani, odoare) sunt pierdute pentru mânăstiri, întrucât de regulă egumenii greci fug din țară cu toată agoniseala. Propunerile lui Damaschin, menite desigur să remedieze carențe reale, permit să ne facem o idee despre situația precară a vieții religioase din provincie.
Învățatul vlădică mai propune deschiderea a două școli: una românească (pentru pregătirea preoților în limba română, nu slavonă), la Râmnic, sub îngrijirea episcopului, susținută financiar de mânăstiri și preoți, și una “latinească” (de învățământ laic), la Craiova, înființată și finanțată de administrație, boieri și provincie. Este singura intervenție a notabilităților oltene pentru dezvoltarea învățământului, în cele două decenii de ocupație austriacă.
Memoriul nu a avut nici un efect, întrucât propunerile sale contraveneau flagrant decretului imperial din 22 februarie 1719. S-a putut constata mai târziu cât de înțeleaptă era propunerea lui Damaschin, de ridicare a episcopiei la rang metropolitan: s-ar fi spart astfel monopolul sârb asupra bisericii românești din imperiul habsburgic, atât de nociv, după cum vom vedea.
