Cu voia Domnului şi cu bani europeni, Mănăstirea Zamfira va renaşte şi va fi, peste doi ani, cum a fost odată!

De prin 2010, ploile nu şi-au mai oprit curgerea lină ori ropotul pe turla rotunjită a Mănăstirii Zamfira, ci s-au prelins înăuntru, „înflorind” pete albe de igrasie pe  medalioanele cu chipuri ale sfinţilor, pe catapeteasma  din lemn de tei, lucrată în stil baroc, veche de 160 de ani, coborând  apoi pe frumosul  brâu pictural ce încheie pereţii interiori. Se va fi întristat poate, văzând  toate acestea, până  şi icoana Maicii Domnului Axioniţa, al cărei nume se tălmăceşte, din greceşte, „Cuvine-se cu adevărat” şi căreia mulţi au venit la Zamfira să  îi ceară milă, ajutor şi nădejde! Strop cu strop, apa a „şters”, până la degradare severă, unica pictură in fresco a lui Nicolae Grigorescu, devenind, în opinia specialiştilor, un adevărat şi extins atac biologic asupra  lăcaşului. Din fericire, în ceea ce priveşte structura de rezistenţă a construcţiei, expertiza tehnică a relevat că nu există probleme deosebite, care să pună în pericol integritatea monumentului istoric. Dar cu fiecare urmă lăsată şi adâncită de întârzierea intervenţiei s-au înmulţit mâhnirea din sufletul celor 20 de măicuţe şi a stareţei lor, monahia Fanuria Berica, ale  numeroşilor pelerini care-şi poartă paşii spre acest loc de închinăciune, dar şi  filele din  multele  dosare  pline de documentaţii depuse, începând din 2012,  pentru a urgenta salvarea  mănăstirii situate în lunca din stânga râului Teleajen. O salvare care  a început în urmă cu aproximativ o lună, după semnarea documentului privind finanţarea cu fonduri europene a proiectului „Consolidare, restaurare, conservare şi punere în valoare  a arhitecturii şi picturii murale a Bisericii Mari a Mănăstirii Zamfira, judeţul Prahova – executată a fresco de Nicolae Grigorescu” şi care este programată să se încheie peste doi ani, când, după cum nădăjduieşte maica stareţă, după orânduiala lui Dumnezeu şi strădania oamenilor prin care acesta lucrează, biserica va renaşte şi va arăta cum a fost odată.

Pictura unică a „zugravului” Nicolae Grigorescu din „Biserica Mare”

Cunoscutul aşezământ monahal din satul Zamfira al comunei Lipăneşti are la origine construcţia unei vechi biserici- numită „Biserica Mică”- purtătoare a hramului „Sfânta Treime” şi situată în cimitirul exterior incintei mănăstirii. După cum stă înscris în literele pisaniei lăcaşului, construcţia sa datează din timpul domniei lui Nicolae Mavrocordat, realizându-se în perioada anilor 1721-1743, la iniţiativa văduvei bogatului comerciant Manoil Apostoli – din a cărei avere biserica primeşte spre folosinţă câteva pământuri – şi continuată, după moartea ei, de nora sa Smaranda, nepoată a voievodului Şerban Contacuzino. De altfel, lăcaşul terminat în vara lui 1743 ar fi putut îndeplini nu numai rolul de biserică de mir pentru locuitorii cătunului, ci şi pe acela de biserică de curte, având în vedere că în imediata sa apropiere se afla conacul ctitorilor. Se ştie însă sigur că, în 1776, la biserică a fost numit un egumen, probabil fiindcă aceasta funcţiona drept schit de călugări, că patru ani mai târziu devine metoh al scaunului episcopal din Târgovişte, iar că în 1832 trece ca schit de maici, cu un venit de 1800 de taleri şi închinat Mănăstirii Câmpulung care aparţinea de Mitropolia Bucureşti. După ce cutremurele din 1802 şi 1836 şubrezesc grav construcţia, Mitropolitul Nifon decide ca, la 400 de paşi nord de biserica veche, să se construiască „Biserica Mare”, lucrările încheindu-se în 1858 şi, iată, acum la aproape 160 de ani, reluându-se. Pictura interioară a Bisericii Mari, care i-a dat faimă şi valoare ce au crescut odată cu trecerea timpului, a fost realizată de către Nicolae Grigorescu, aflat la începutul carierei sale, împreună cu fratele lui. Documentele vremii dezvăluie că, la 16 iulie 1856, stareţul schitului Ghighiu încheia cu „zugravul Nicu”, la indicaţiile precise ale mitropolitului Ungro-Vlahiei, un contract cu o valoare de 500 de galbeni pentru realizarea picturii la biserica Mănăstirii Zamfira. Ceea ce avea să dea şi o dimensiune artistică acestui lăcaş, fiind prima biserică pictată în întregime, la vârsta de 18 ani, de cel care avea să devină marele pictor Nicolae Grigorescu, mai mult decât atât, această pictură reprezentând un unicat, fiind singura executată în frescă de artist într-un timp destul de scurt, de numai un an şi jumătate. Ca urmare a degradării acestei picturi, în 1904 s-a decis realizarea uneia noi, în ulei, peste cea originală. După aproximativ cincizeci de ani a avut loc o nouă intervenţie, cu repictări în tempera, iar ultima intervenţie s-a desfăşurat între anii 1986-1989, când pictorul restaurator Ion Chiriac a scos la suprafaţă pictura originală realizată de Nicolae Grigorescu, cu care, însă, timpul a fost neîndurător.

Cutremurele sociale şi cele ale adâncurilor s-au pogorât cu asprime

Istoria de mai bine de un secol şi jumătate a acestui aşezământ reţine că acesta s-a realizat prin transferarea măicuţelor de la schitul Roşioara de la Filipeştii de Pădure, dar mai ales că vremurile care s-au pogorât asupra sa nu au fost mereu blânde,ci dimpotrivă, dovadă că în urma decretului 410 din 1959, dat de Gheorghe Gheorghiu Dej, maicile au fost alungate, iar mănăstirea închisă. Porţile sale au fost redeschise abia în 1970, ca monument istoric. Păstrând însă urmele adânci nu numai ale tulburărilor sociale, ci şi ale cutremurelor din 1940 şi 1977, aşa că a fost nevoie de un amplu program de restaurare, ce s-a încheiat în 1982. După mai bine de trei decenii, în aceste zile, au început a se scrie pagini ale noii vieţi pe care o va primi, în urma unui amplu proiect de consolidare, restaurare şi conservare, acest lăcaş-monument istoric.

Cântări de Liturghie, orânduiala lui Dumnezeu şi vrednicia constructorilor

Când am intrat în curtea mănăstirii, răsunau, în dimineaţa luminoasă de sâmbătă, cântările slujbei de Liturghie. Venite, nu aşa cum ştiam, dinspre biserica în formă de cruce, cu hramurile „Înălţarea Domnului” şi „Sfântul Nifon”, cu pridvor străjuit de cele patru coloane în piatră adunate într-un frumos portal de intrare, ci aşa cum se întâmplă de când aceasta a devenit şantier, dinspre Paraclisul Sfântului Nicolae – noul loc în care se adună rugile şi închinările măicuţelor şi ale credincioşilor veniţi din toate zările. Înapoia „zidurilor” verzi împrejmuitoare, muncitorii firmei specializată în restaurări – Corint, din judeţul Alba, proiectant şi antreprenor general al investiţiei, lucrau de zor. Spre bucuria de necuprins în cuvinte a maicii stareţe Fanuria Berica, mărturisită de la primele cuvinte ale dialogului purtat în biroul în care ne-a invitat cu căldură şi în care am observat, dintr-o privire, aşezate la vedere, dosarele în care e înscris lungul drum parcurs până la aşteptatul moment al „şantierului în lucru” deschis acum la Mănăstirea Zamfira. Care, potrivit panoului amplasat aproape de uşa bisericii intrate în amplul proces de consolidare, restaurare, conservare şi punere în valoare arhitecturală şi a picturii murale executate a fresco de Nicolae Grigorescu, înseamnă lucrări în valoare de 16.468.232 lei, cu o durată de execuţie de 24 de luni, până în toamna anului 2019.
Şi, potrivit soluţiei propuse de specialişti, mai înseamnă o strategie de intervenţie asupra monumentului care are ca scop definitoriu „protejarea şi revitalizarea unicei picturi executate a fresco de Nicolae Grigorescu”. Strategie complexă, stabilită în detaliu pentru exteriorul şi interiorul monumentului, fără a pierde din vedere absolut nimic, începând de la turlă şi până la fundaţie, de la valoroasa pictură la mobilierul eclezial.
Pentru monahia Fanuria Berica, toate acestea înseamnă însă convingerea că nimic nu se poate face fără orânduiala lui Dumnezeu şi fără jertfă, în toate formele pe care le poate lua aceasta: lacrimi, rugăciuni, răbdare, multă răbdare, bunăvoinţă. „Orice lucru pe care ţi-l doreşti trebuie să ştii că dacă îţi este de folos se poate îndeplini cu ajutorul lui Dumnezeu”, ne spunea aceasta, în timp ce se auzeau, din paraclis, acompaniindu-i parcă vorbele blânde şi privirea senină, cântările Liturghiei, iar apoi ruga întru pomenirea celor adormiţi. Aşa cum a ştiut, la rândul său, pe parcursul atâtor ani în care nu şi-a pierdut încrederea că mănăstirea în care pictura pare vie încât eşti gata să vorbeşti cu sfinţii de pe pereţi care ţi se pare că te văd şi te ascultă şi parcă simţi mângâierea lui Dumnezeu îşi va recăpăta strălucirea pierdută sub trecerea şi asprimile timpului.
Fiind, pe mai departe, aşa cum a fost şi până acum, punctul central al acestui aşezământ monahal şi al acestui loc de închinăciune şi de rugăciune. Însemnând nu atât ziduri bisericeşti, cât mai ales suflete. Sufletele celor 20 de monahii – între care cea mai tânără nu a împlinit încă 30 de ani, iar cea mai vârstnică are de vreo trei ori pe atât – păstrătoare şi apărătoare ale rânduielilor bisericeşti şi ale programului liturgic, cu „ceasurile” şi „laudele” respectate cu sfinţenie şi evlavie, cu datoria împlinită a rugăciunilor nu pentru sine, ci pentru ceilalţi, trăitori în lume, ori plecaţi departe, în ceruri, ştiind că fiecare zi are frumuseţea, bucuria, dar şi asprimea ei, dar toate pot fi purtate dacă îţi păstrezi mereu încrederea în Dumnezeu. Însufleţirea preotului slujitor şi duhovnic ieromonah Damian Bulz, care a preluat, în 2008, misiunea duhovnicească în acest sfânt lăcaş, după trecerea la cele veşnice a părintelui arhimandrit Gavriil Stoica. Şi, deopotrivă, trăirile credincioşilor, cu toate ale vieţii câte îi împovărează şi pe ei şi lăcaşul în care îşi caută pacea sufletească, bucurându-se de împliniri, întristându-se de neajunsuri şi ştiind mereu că doar ceasul se poate roti înapoi, timpul omului- niciodată şi poate de aceea e şi mai de preţ. (http://ziarulprahova.ro/ ).