Președintele american Joe Biden se află de câteva zile în Europa, într-o vizită de o săptămână care va avea ca punct culminant întâlnirea cu Vladimir Putin de la Geneva.
În aceste zile, Biden participă la Summitul G7 din Marea Britanie, apoi va merge la Bruxelles la Summitul NATO și în cele din urmă la Geneva, unde pe 16 iunie se va întâlni cu președintele rus, pe care, într-un interviu din luna martie, l-a catalogat drept „ucigaș”.
Mulți analiști consideră vizita în Europa a președintelui SUA drept una „istorică”, care are menirea să îmbunătățească relația dintre SUA și UE după perioada Trump.
Biden va încerca să-i convingă pe liderii europeni să se alăture războiului comercial cu China și să stabilească noi coordonate pentru relația cu Rusia, după recentele evenimente din Est (otrăvirea și încarcerarea lui Navalnîi, deturnarea de către Belarus a avionului în care se afla jurnalistul Roman Protasevici, tensiunile militare de la granița cu Ucraina etc).
Pentru a înțelege sunt mizele acestor întâlniri pentru Europa, dar și pentru România, în perioada post-pandemie, într-un context internațional foarte complicat, am adresat mai multe întrebări Antoniei Colibășanu, analist geopolitic la Geopolitical Futures și lector universitar doctor la SNSPA.
„Pandemia pune atât SUA cât și UE în situația în care nu mai pot amâna decizii strategice ce privesc digitalizarea și interdependența tehnologică la nivel global”
Antonia Colibășanu, Geopolitical Futures. FOTO via Facebook
Care credeți că ar fi principalul atu al președintelui Joe Biden pentru a îmbunătăți relația dintre SUA și Uniunea Europeană, o relație care s-a răcit în perioada mandatului lui Donald Trump la Casa Albă?
Antonia Colibășanu: Nevoia de coordonare în ceea ce privește lanțurile de aprovizionare globală – acest lucru nu este neapărat un atu al președintelui Joe Biden sau al Uniunii Europene, este o nevoie comună, care s-a dovedit a fi extrem de importantă pe parcursul ultimului an.
Acest lucru ține pe de-o parte de dependența pe care ambele puteri mondiale – SUA și UE- o au față de China, dar și față de modul în care sunt gestionate riscurile asupra infrastructurilor critice la nivel global.
Din acest punct de vedere, vorbim de interdependențe și influențe complexe, de puteri regionale emergente (ca Rusia sau China), dar și de state importante din punct de vedere al aportului inovativ tehnologic (state precum Taiwan sau Olanda, care au fiecare un rol cheie în industria semiconductorilor, de exemplu).
Din cauza complexității problemelor apărute în sfera economică, în special în ceea ce privește lanțul de aprovizionare globală, pandemia pune atât SUA cât și UE în situația în care nu mai pot amâna decizii strategice ce privesc digitalizarea și interdependența tehnologică la nivel global.
Colaborarea lor privește aspecte de ordin strategic, de care depinde modul în care evoluează securitatea acestora și care determină, până la urmă, stabilitatea la nivel global.
La ce ar trebui ne așteptăm, la modul concret, când vorbim despre reapropierea dintre SUA și UE, pe fondul creșterii influenței Chinei, în special în domeniul tehnologiei? Acest lucru se întâmplă în contextul în care UE este văzută ca fiind în urma SUA și Chinei în ceea ce privește folosirea tehnologiei avansate (5G, inteligență artificială etc). La ce să ne așteptăm? Investiții comune în tehnologie? Transfer de know-how? Cum poate ajuta America UE pentru a fi mai competitivă în acest domeniu?
Cred că relația e biunivocă – în sensul că apropierea de care vorbim, urgentată de efectele negative ale pandemiei, va face ca atât SUA să ajute UE, cât și UE să ajute SUA.
Interesul strategic comun al celor doi actori geopolitici este să-și mențină avantajul competitiv în ceea ce privește tehnologia avansată (high-tech) – înglobând aici acele tehnologii și aplicații de vârf care se folosesc în zona civilă și în zona militară.
Sunt câteva paliere pe care pot colabora pentru a-și susține interesul comun. Prin coordonarea la nivel comercial se pot obține efecte protective asupra industriei de apărare europene și americane (așa cum s-au mai obținut, de altfel: de exemplu sancțiunile impuse de SUA împotriva companiilor de stat chinezești din industria semiconductorilor, sancțiuni susținute și cu efect și în Europa).
De asemenea, SUA și UE pot lucra și la nivelul proiectelor complementare – așa cum este, de exemplu, Transatlantic Telecommunications Security Act, semnat între SUA și statele central est-europene (printre care și România) și prin care se stimulează dezvoltarea infrastructurii tehnologice și coordonarea în implementarea conceptului de suveranitate digitală, care include protecția intereselor naționale ale statelor membre UE.
De asemenea, se poate discuta de coordonare la nivelul standardelor – Comisia Europeană a înaintat încă de anul trecut, de altfel, o propunere de a stabili un Acord Transatlantic în Inteligența Artificială, ceea ce ar însemna colaborarea cu SUA atât în ceea ce privește dezvoltarea de tehnologie (inovație), dar și în securizarea producției – inclusiv împotriva celor care sunt interesați să acceseze tehnologie de vârf pentru a egala și depăși avantajele competitive ale europenilor și americanilor în acest domeniu.
Cu ce argumente poate președintele american schimba reticențele pe care unele state din UE le au față de marile companii de tehnologie americane (cele referitoare la data privacy, de exemplu), astfel încât cooperarea transatlantică în domeniul tehnologiei să avanseze?
Probabil cel mai important argument se referă la asigurarea capacității securitare a statelor membre NATO – în majoritatea cazurilor și membre ale Uniunii Europene. Industria de apărare a NATO este în mare măsură cea care beneficiază de tehnologia de vârf care face obiectul conflictului comercial dintre SUA și China.
Rusia folosește și ea, de asemenea, noile tehnologii pentru a-și extinde influența pe continentul european. Având în vedere dependența statelor europene față de NATO (și deci, față de capabilitățile de apărare ale Statelor Unite) poate fi un argument important pentru colaborarea transatlantică în domeniul tehnologiei.
E important, totuși, de menționat că atât pentru SUA cât și pentru statele europene, colaborarea cu mediul privat, corporații sau mai ales cu acele centre de inovație tehnologică (nu neapărat corporații) este de fapt elementul cheie în încercarea de menținere a avantajelor competitive în domeniul tehnologic.
Problema nu e cum vor colabora statele europene cu giganții tehnologici americani – ci modul în care acestea aleg să colaboreze și să faciliteze producția de inovație tehnologică europeană, care să rămână și să ofere un plus de valoare competitivă Europei, să construiască acea autonomie strategică despre care vorbește Comisia Europeană în documentele sale strategice (și care să nu pună, dimpotrivă, probleme securității europene).
Președintele american are, probabil, puține sfaturi în această privință pentru europeni – dar poate va împărtăși din ideile și preocupările sale în această privință. E încă un lucru la care SUA și Europa seamănă și s-ar putea ajuta reciproc.
Ce pot oferi Statele Unite, la modul concret, Uniunii Europene pentru a o transforma într-un aliat în războiul comercial împotriva Chinei? Poate fi această ofertă suficient de convingătoare, mai ales într-un context în care țări precum Germania se arată a fi mult mai pragmatice din acest punct de vedere?
În Statele Unite ale Americii, această întrebare e pusă puțin diferit zilele acestea: ce poate să ofere SUA corporațiilor americane care trebuie să se reinventeze și să găsească noi linii de afaceri, având în vedere pericolul pe care-l pune dependența crescândă a Americii față de China.
E probabil cea mai urgentă întrebare a momentului – la care administrația Biden a răspuns prin programul „Buy American”, care cuprinde un set de politici comerciale protecționiste menite să susțină dezvoltarea autonomiei strategice.
Sună familiar, nu? Asta își dorește și Uniunea Europeană – autonomie strategică. Și Germania, ca și SUA, își apără interesele economice.
La nivelul UE, prin Green Deal, avem de-a face cu un întreg arsenal menit să susțină transformarea industrială după planurile de afaceri și nevoile pieței unice, inclusiv în domeniul digitalizării.
Că unele aspecte pot fi discutabile, că putem interpreta că unele state au mai multe beneficii pe termen scurt decât altele, că reformele sunt dublate de costuri considerabile… acestea sunt detalii care se vor stabili pe parcurs.
Cei doi parteneri transatlantici vor să-și crească autonomia, ceea ce înseamnă mai mult protecționism. Sunt în continuare dependenți unul de celălalt din punct de vedere securitar – lucru care nu se poate schimba rapid.
Sunt, de asemenea, împreună, cea mai mare piață de desfacere la nivel global, iar dependențele comerciale la nivel transatlantic depășesc dependențele dintre China și America și respectiv dintre China și UE.
Niciunul dintre ei nu este dispus să piardă ceea ce are – niciunul nu pare să vrea să-și schimbe planurile. Mai mult, au idei noi pe care par să vrea să le dezvolte împreună: colaborarea în domeniul tehnologiilor de vârf (care include inteligența artificială) și colaborarea în spațiu, un nou mediu important pentru asigurarea securității transatlantice.
Ca atare, pragmatismul e prezent pe ambele maluri ale Atlanticului – urgentat de efectele nefaste ale pandemiei.
Unde ar trebui să se afle România în acest „conflict” ca să-i spunem așa, între pragmatism și ideologie în ceea ce privește relația cu China? România are relații economice foarte puternice cu China. Ce ar trebui să facă în următorii ani din acest punct de vedere?
Nu sunt sigură de relațiile „foarte puternice” pe care le avem cu China. Deși am văzut multe știri referitoare la intențiile de investiții ale Chinei în România, această țară nu apare în lista celor mai importante state în funcție de țara de origine a investițiilor directe – conform BNR și INS, în ultimii 10 ani.
Statele europene și Statele Unite (care au urcat în clasament în ultimii cinci ani) sunt majoritare atunci când vorbim despre investiții directe.
Sunt însă destul de sigură cu privire la relațiile pe care România le are cu Statele Unite. Parteneriatul Strategic româno-american în cadrul NATO înseamnă o garanție a securității naționale nu doar din perspectiva amenințării Rusiei, ci și a manierei în care România concepe să se dezvolte ca stat național.
Cred că România ar trebui să continue să dezvolte acest parteneriat, inclusiv prin dezvoltarea unor complementarități în ceea ce privește agenda transatlantică dintre SUA și Uniunea Europeană și respectiv agenda NATO 2030.
Din dubla ipostază – de partener strategic al SUA și membru al Uniunii Europene, România poate canaliza eforturile de investiție americane în ideea susținerii dezvoltării europene, inclusiv a infrastructurii critice care susține strategia digitală a UE.
„America își dorește să se poată concentra pe problemele de acasă și, ca atare, își dorește o Europă pașnică și… o Rusie cât mai neagresivă”
Vila din Geneva unde, pe 16 iunie, se vor întâlni Putin și Biden. FOTO: Konstantin Pribytkov/ TASS/ Profimedia
Joe Biden se va întâlni cu Putin, la Geneva. De ce are loc această întâlnire acum și cum ați putea caracteriza, pe scurt, relațiile dintre SUA și Rusia din acest moment, după ultimele evenimente din est (tensiunile militare de la granița ucraineană, deturnarea avionului european de către Belarus etc)?
Președintele american este la început de mandat – de obicei, la fiecare început de mandat are loc o astfel de întâlnire. Sigur, contextul este destul de încărcat, iar Joe Biden nu este un necunoscut pentru Vladimir Putin, deși rolul său în administrația americană s-a schimbat.
Cât privește relațiile dintre SUA și Rusia – America își dorește să se poată concentra pe problemele de acasă, să se concentreze pe urgențele momentului, care acum sunt în Pacific și, ca atare, își dorește o Europă pașnică și… o Rusie cât mai neagresivă.
Problema e că situația socio-economică din Rusia este din ce în ce mai problematică – iar acest lucru nu echivalează cu non-agresivitatea Rusiei.
Mai mult, Rusia a pierdut teren în ultimii ani. Mai întâi a pierdut Kievul. Apoi, mișcările de stradă din Belarus au pus sub semnul întrebării nu doar stabilitatea regimului din Belarus, dar mai ales stabilitatea influenței Moscovei în Minsk.
Pentru a-și menține relevanța acasă, mai ales în situația în care condițiile economice se înrăutățesc în plan intern, Moscova trebuie să arate forță în plan extern.
Acest tip de relevanță internațională este construită pe o contradicție fundamentală cu realitățile interne.
La fel s-a întâmplat și în anii `80, până când URSS-ul nu și-a mai putut susține relevanța datorită problemelor interne. Cel mai probabil, nu va fi și cazul Rusiei – o implozie ca cea a URSS-ului nu este probabilă acum.
Dar pentru Statele Unite, acest scenariu este cel mai sumbru cu putință. Nu din cauza situației dramatice a Rusiei, ci pentru că, în desfășurarea acestui scenariu, prin angrenarea efectelor asupra Europei și asupra Asiei, SUA va fi obligată să se implice în re-echilibrarea forțelor la nivelul continentului eurasiatic.
De aceea SUA insistă pe recalibrarea relațiilor transatlantice, în ideea unei potențări europene care să ofere posibilitatea ca Europa să-și poată asigura securitatea pe termen scurt.
Pentru America, reconstrucția capacităților de apărare europene, în coordonare cu necesitățile NATO este prioritară, în special pentru regiunile de graniță. Acest subiect e legat de modul în care evoluează situația Rusiei și nivelul de risc pe care aceasta îl pune Aliaților.
Ca atare, discuțiile dintre cei doi președinți vor fi nu doar diplomatice, ci vor căuta să găsească acele linii care pot menține comunicarea deschisă, un element esențial pentru evitarea, pe viitor, a situațiilor conflictuale.
Subiectul „Putin-Rusia” este foarte important în Estul Europei, inclusiv în România. Care credeți că sunt principalele deosebiri între Trump și Biden în ceea ce privește relația cu Rusia? Din perspectiva României, care dintre cei doi președinți este mai apropiat de interesele sale?
Din perspectiva României, nu văd o deosebire în modul în care cei doi președinți americani abordează relația bilaterală. Ambii susțin interesul SUA și parteneriatul strategic cu România este un element important în ceea ce privește interesul american în regiune.
Sigur că cele două personalități diferă ca stil politic și diplomatic – însă ambii au fost și sunt susținătorii și promotorii aceleiași strategii cu privire la Estul Europei.
Trump considera NATO o alianță depășită. Cum se raportează Biden la organizația nord-atlantică?
Președintele Joe Biden a repetat, în discursurile din acest an, că NATO trebuie să se uite spre viitor, să se reinventeze pentru a putea face față provocărilor prezentului.
Nu spune că NATO este o alianță depășită – ci că trebuie să revină în pas cu provocările. De asemenea, susține creșterea investițiilor europene în capabilitățile militare.
De fapt, Joe Biden a fost prima personalitate americană care a anunțat publicului european, la Munich, în 2015, cerința Statelor Unite pentru aliați de a crește contribuția la bugetul de apărare la nivelul a cel puțin 2% din PIB. La acea dată, Joe Biden era vice-președintele lui Barack Obama.
Hotărârea și credința lui că doar prin contribuție susținută și coordonare între statele membre NATO va putea să evolueze nu s-a schimbat din 2015 până acum – a reiterat acest lucru în mai multe discursuri în ultimele luni.
Chiar dacă stilul și cuvintele folosite de cei doi președinți americani sunt diferite, strategia SUA față de NATO, anunțată de Joe Biden în 2015 rămâne neschimbată: europenii trebuie să contribuie mai mult iar NATO, pentru a fi o alianță viabilă, trebuie să evolueze pentru a ține pasul cu provocările prezentului.
