Nu e deci surprinzător că SUA și aliații lor europeni au reacționat zgomotos la noile manevre rusești, avertizând Moscova că o invazie în Ucraina o va costa scump, sub forma sancțiunilor. Președintele american Joe Biden a intervenit și, la întâlniri bilaterale extrem de vizibile, și-a avertizat omologul rus să nu invadeze Ucraina.
Dar dacă acest spectacol diplomatic este exact ce-și dorea Putin să obțină de pe urma mutării sale? Dacă Occidentul i-a făcut de fapt jocul încercând să-l descurajeze? Dacă Vestul a căzut de fapt în capcana care i-a fost cu grijă întinsă?
Realitatea e crudă cu regimul Putin. E ușor să înfățișezi Rusia ca pe o țară în declin. Economia ei, care e copleșitor de dependentă de exportul resurselor, e departe de a fi înfloritoare, și nu se întrevede niciun efort real de a o transforma astfel încât să nu mai semene cu economia unei țări în curs de dezvoltare. Rusia e enormă, dar teritoriul ei e în mare parte gol, iar PIB-ul ei aduce cu cel al unei economii de talie mijlocie precum Spania.
Populația ei și, mai important, nivelul calificării acesteia sunt în scădere. Indicatorii sociali o iau la vale. Kremlinul pare a fi renunțat la politici care să satisfacă aspirațiile populației. Pare a se concentra în schimb pe auto-conservarea regimului Putin pe termen mediu.
În acest context, regimul a căutat alte modalități de a-și ameliora legitimitatea, cum ar fi: se recomandă drept succesor al virtuoasei URSS; instigă prin propagandă paranoia colectivă în privința perfidiei Vestului; și, cel mai important, fabrică o credință populară cum că Rusia ar fi o superputere.
Dar este? Pe scena internațională Rusia e capabilă să distrugă, nu și să construiască. Ea sprijină dictatori și-i ajută cu represiunea lor. Ajută unele guverne – nu și pe cetățenii lor. Are o capacitate importantă și neconstrânsă politic de a irita. Dar, dincolo de asta, capacitatea de a proiecta acest așa-zis statut de superputere constă mai mult decât orice în faptul că SUA par să ia Rusia în serios și să acționeze într-un mod care validează acest hybris calculat al lui Putin.
La televiziunile rusești întâlnirile Biden-Putin sunt făcute să pară o discuție între doi adulți despre cum ar trebui procedat cu copiii (a se citi „restul lumii”), inclusiv țări sâcâitoare mai mici precum Ucraina.
Toate acestea sunt deja binecunoscute. Și atunci de ce le tot uită Occidentul, iarăși și iarăși? De ce continuă să cadă în capcana lui Putin?
Ultimele câteva săptămâni au fost enorm de benefice pentru regimul Putin. În primul rând, Putin a acaparat atât inițiativa, cât și prima pagină a ziarelor. A reamintit întregii lumii și propriilor supuși ce poate face el dacă își pune în minte. Poate invada Ucraina, dacă așa poftește, dovada fiind faptul că Vestul se teme atât de mult că Putin o va face. Pentru un regim care se bazează într-o asemenea măsură pe forță, deopotrivă pe plan intern și extern, o asemenea confirmare din partea așa-zișilor inamici este foarte semnificativă.
Apoi, mutându-și trupele mai aproape de granița ucraineană, Putin a trimis unde de șoc în Europa și SUA, provocând discuții despre cum ar trebui ele să reacționeze dacă el ar invada într-adevăr Ucraina. Vor fi impuse probabil sancțiuni, cum s-au mai impus deja.
Însă principala concluzie pe care trebuie s-o fi tras Moscova de pe urma acestor discuții este aceea că Occidentul e dezbinat. În loc să vină cu o descurajare robustă, Vestul nu a făcut aproape nimic mai mult decât să-și etaleze fisurile prezente pretutindeni.
Faliile sunt la vedere între membrii UE, dintre care cei mai mulți sunt și aliați în cadrul NATO. Uneori fisurile apar chiar și în interiorul guvernelor, cum e cel german. Rusia trimite frecvent avioane militare în spațiul aerian al adversarilor, înghiontindu-le apărarea antiaeriană și observând apoi cum reacționează, fapt care îi oferă Rusiei informații utile pentru cazul în care ar vrea să atace cu adevărat. Pentru Vest așa ceva nu e deloc util.
Putin a mai obținut o victorie și prin faptul că le-a demonstrat Ucrainei și altor foști sateliți sovietici tentați de o alianță cu Vestul sau integrați deja în una că aliații lor occidentali sunt slabi și indeciși în fața unei amenințări existențiale. Occidentul se întrunește de urgență, discută sancțiuni, poate chiar le impune, cum a făcut în cazul precedentei invazii rusești în Ucraina – dar nimic mai mult. Pe ucraineni cu siguranță nu-i va apăra, nici măcar acele țări obligate prin tratat să-i garanteze securitatea Ucrainei.
Din nou, nu vorbim despre vreo noutate. Dar e un memento venit la momentul potrivit pentru a întări narațiunea Rusiei: Ucraina, ești pe cont propriu; uite unde ai ajuns dacă ai ieșit de pe orbita Moscovei. Concomitent, din contră, Putin s-a grăbit să-și ajute confratele dictator din Kazahstan să rămână la putere. Asta fac prietenii adevărați.
Întregul episod a demonstrat că SUA rămân principalul actor în materie de securitate europeană. Ceea ce înseamnă vești bune și pentru Moscova. Poate că inamicii te definesc mai bine decât prietenii. Lui Putin îi place enorm să fie văzut la dialoguri unu la unu cu SUA, ca în vremurile bune de demult. UE, pe care Putin o urăște din multe motive și pe care încearcă cu consecvență s-o submineze, nu e de găsit nicăieri.
Există totuși și o veste bună. SUA, deși conduc acțiunile diplomatice în privința Rusiei, au insistat că toate acestea se fac în strânsă coordonare cu aliații europeni și UE. Europa trebuie să le fie recunoscătoare pentru acest lucru.
În ultimele săptămâni Rusia a mai reușit ceva, să-și readucă pe masa discuțiilor propria narațiune privind securitatea europeană: Occidentul acționează agresiv împotriva Rusiei încă de la colapsul URSS, forțând Rusia să acționeze, la rândul ei, pentru autoapărare. Rușii au revenit cu propunerile lor tradiționale privind o nouă arhitectură europeană de securitate care ar interzice o nouă extindere a NATO.
Moscova știe foarte bine că interlocutorii ei occidentali nu vor accepta niciodată vreuna dintre propuneri. Dar iată din nou cum această narațiune alimentează paranoia colectivă pe care Kremlinul o consideră unul dintre pilonii autorității sale. Pentru Moscova simpla menținere în discuție a chestiunii e un lucru bun. Aceste propuneri sunt concepute din capul locului pentru a fi refuzate, fiindcă numai astfel pot ajuta la perpetuarea regimului.
Și toate acestea au fost realizate doar mutând trupe dintr-un loc în altul și poate chiar și fabricând niște comunicații anume pentru a fi interceptate de urechi occidentale. Indiferent ce se va întâmpla în următoarele zile și săptămâni, Putin a marcat deja mai multe puncte semnificative datorită modului în care au reacționat Europa și SUA la amenințarea lui. Ar fi putut evita Europa acest lucru? Există cu siguranță mai multe modalități prin care i-ar fi putut îngreuna munca lui Putin.
Occidentul ar fi trebuit în primul rând să-și coboare tonul. Știam dinainte că discuțiile din SUA și Europa privind posibilele sancțiuni vor fi dificile, fapt care le diminuează capacitatea de descurajare. Până și cuvântul în sine, „sancțiuni”, inspiră slăbiciune atunci când îl compari cu gravitatea unei invazii militare.
Occidentul nu ar fi trebuit să discute sancțiunile public. În loc să-și etaleze fisurile, ar fi trebuit să comunice într-un mod care să-l mențină pe Putin în incertitudine. Ar fi trebuit să proiecteze incertitudine cu privire la reacția lui potențială, tot așa cum ar proceda oricare comandant pe câmpul de luptă. Mesajele ar fi trebuit să-i fie transmise discret Kremlinului, pe canale diplomatice, astfel încât Moscova să nu poată să profite politic de pe urma lor.
În al doilea rând, în loc să vorbească despre sancțiuni Vestul ar fi trebuit să vorbească despre regulile care guvernează politica internațională, cum ar fi integritatea teritorială și dreptul țărilor de a decide pentru sine. Vorbind despre sancțiuni, nu faci altceva decât să întărești ideea că avem de-a face cu un joc răuvoitor de ping-pong al răzbunării reciproce între doi mari și vechi adversari – exact ceea ce-și dorește Putin.
Din contră, a vorbi despre reguli, după cum a procedat ministrul german de externe săptămâna trecută la Moscova, e o atitudine mult mai inteligentă, fapt demonstrat și de limbajul corporal al ministrului rus de externe Serghei Lavrov cu acea ocazie: astfel împingi Rusia de pe scenă, la periferie, în exteriorul cercului de state serioase cu care merită să tratezi.
În al treilea rând, Vestul trebuie să se gândească mult mai atent la beneficiile pe care le așteaptă Putin de pe urma năzdrăvăniilor sale și apoi să folosească tocmai acele așteptări împotriva lui.
Vestul nu-și poate permite să răsplătească un comportament indezirabil, așa cum a procedat acum. Dar poate răsplăti comportamentul bun – sau măcar renunțarea la un comportament rău. De exemplu, din moment ce Putin își dorește să fie văzut pe scenă alături de președintele SUA, Occidentul ar trebui să-i acorde această posibilitate doar ca răsplată.
Vestul trebuie să organizeze un asemenea târg într-un mod care să-i satisfacă interesele. El trebuie să transmită, discret, mesajul că Putin va fi răsplătit cu o întâlnire cu Biden doar dacă se va comporta decent. Și Putin va înțelege acest limbaj. Fiindcă așa funcționează diplomația rusă: nu da niciodată de pomană ceva ce poți vinde. Din nou, toate acestea trebuie făcute în culise, astfel încât Putin să-și poate schimba poziția fără ca imaginea lui publică să aibă de suferit.
Ceea ce ne aduce la o întrebare distinctă, dar totuși legată de subiect: diplomația eficientă poate fi și publică? A devenit practic imposibil să tratezi serios fără ca întreaga lume să afle. E o veste bună, întrucât mărește răspunderea factorilor de decizie, dar concomitent îngreunează coordonarea reală și strategia inteligentă. Prețul, o mare victorie pentru Putin, îl are de plătit Occidentul.
de Caroline de Gruyter (editorialistă a ziarului olandez NRC Handelsblad, membră a European Council on Foreign Relations)- Foreign Policy (preluare Rador)
