Când banii nu au miros, gazele lui Aliyev miros mai bine decât cele ale lui Putin!

Puțină istorie recentă

Cosmin Gabriel Pacuraru Foto: Arhiva personala

Uniunea Europeană caută resurse și trasee alternative la cele rusești pentru a se alimenta cu gaze. În 2002, oficiali europeni, susținuti de americani au început să discute despre Nabucco Pipiline, o alternativă de aprovizionare cu gaze din Iraq cu posibilitatea de aprovizionare și din Adzerbaidjan, Turkmenistan și Egipt. S-a semnat un acord guvernamental între guvernele din Turcia, Bulgaria, România, Ungaria și Austria deabia în 2009, având ca sursă doar Azerbaidjanul. Inițial interconectorul trebuia să transporte 10 miliarde metri cubi / an (mmc / an), urmând să fie mărit la 23 mms / an.

Fiind o amenințare la gazoductul rusesc South Stream (mai târziu transformat în Turk Stream), Federația Rusă a depus toate eforturile de a stopa acest proiect, lucru care s-a și întâmplat în 2013. Ieșirea companiei austriece OMV din proiect a dus la eșuarea acestuia.

Imediat după 2000 s-a discutat ca o conducta (White Stream) ce pleca din Azebaidjan, ce trecea prin Georgia și pe sub Marea Neagră, să ajungă pe litoralul românesc. Proiectul a fost abandonat din lipsa de investitori, gazul rusesc din South Stream fiind ieftin.

În 2010 a mai fost gândit un alt traseu cu gaze provenite tot din Azerbaidjan. AGRI – Azerbaidjan – Georgia – România Interconector a fost gândit ca un traseu de conducte între resursele azere, prin Georgia, unde pe malul Mării Negre, ar fi trebuit să se construiască o instalație de lichefiere, gazele lichefiate fiind îmbarcate pe tarcuri LNG, transportate în România, la Constanța, unde urmau a fi delichefiate și introduse în sistemul de transport european. Capacitatea maximă de transport ar fi trebuit să fie de 8 mmc / an.

Și acest proiect a fost amânat pentru că punea în pericol monopolul rusesc de aprovizionare cu gaze către Europa, a cleștelui energetic inițiat de Kremlin, ramura sudică. Amânarea s-a datorat și din cauza conflictelor înghetate din Nagorno – Karabach, Oseția și Abhazia, conflicte inițiate de Rusia și mai apoi înghețate special pentru a destabiliza regiunea prin care urmau să se construiască traseele alternative de conducte.

Între timp a fost pus în funcțiune un alt coridor de transport de gaze din Azerbaidjan, prin Georgia, Turcia, către Europa. Aici există o bifurcație TAP (Trans Adriatic Pipeline) către Grecia și Italia și BRUA (Bulgaria – România – Ungaria – Austria).

Astăzi TANAP are capacitatea de 16 mmc / an, urmand a fi mărita la 23 mmc / an în 2023.

TAP are capacitatea de 10 mmc / an iar BRUA ar trebui să aibă capacitatea de 4,4 mmc / an. Interconectorul Turcia – Bulgaria este astăzi de numai 3 mmc / an.

La sfârșitul lui 2022, autoritățile române și azere au revenit asupra discuțiilor demarate pe subiectul AGRI. Dar nu este singurul proiect energetic româno – azer: se discută și despre un cablu submarin care să transporte „energie electrică regenerabilă” din Azerbaidjan, prin Georgia, pe sub Marea Neagră, ajungând în România (Saptămâna trecută am subliniat faptul că azerii nu produc energie regenerabilă).

După URSS, azerii au rămas în dictatura dinastică Aliyev instaurată in 1969

Teritoriul de astăzi al Azerbadjanului a făcut parte din Imperiul Otoman și apoi din Imperiul Rus, după care a urmat o lună de secesionism în Republica Democratică Federativă Transcaucaziană (1918), doi ani de independență și apoi a fost incorporat în URSS din 1920. În 1991 și-a proclamat independența față de URSS. Este un stat de limba altaică – turcică, considerat de Turcia ca „fratele mai mic”, făcând parte din Comunitatea Statelor Turcice și Comunitatea Statelor de Cultura Turcică. A fondat CSI – Comunitatea Statelor Independente, condusă de Federația Rusă.

Azerbaidjanul încorporează un teritoriu aflat în dispută cu Armenia: Nagorno – Karabakh. Cu toate că acest teritoriu este populat cu populație armeană, este recunoscut ca făcând parte din Republica Azerbaidjan. Tensiunile au debutat imediat după destrămarea Imperiului Rus. Regiunea a fost încorporată în RSS Azerbaidjan. Începând cu 1988 s-a declanșat un război de uzura care a durat până în 1994. Până în 2016 a existat o pace relativă dar tensiunile au escaladat timp de patru zile în 2016. Conflictul a mai escaladat în 2020. A fost încheiată o pace, intermediată de Rusia, între cei doi beligeranți dar de fapt este un conflict înghețat care din când în când este escaladat de lupte armate. Există relatări care descriu atrocități făcute de ambele părți.

Logica existenței acestui conflict este de a stopa orice posibilitate de a se construi un traseu alternativ de transport de petrol și gaze din Azerbaidjan către Turcia și mai departe către țările Uniunii Europene. Conflictul a înclinat către stoparea investițiilor în gazoductul Nabucco sau conductele care ar trece către Marea Neagră, potențiale parți din proiectele White Stream sau AGRI.

În conflict au mai fost implicate Rusia (cu trupe de ambele părți), Turcia, Iranul și forțe nonstatale de mercenari din Cecenia, mușahedini din Afganistan, Oseția de Sud, Oseția de Nord, kazaci ruși din Kuban.

Republica Azerbaidjan este o republică prezidențiala cu Parlament unicameral, în care președintele are puteri depline pe care le exercită în interesul său, în rapoartele internaționale privind libertățile cetățenești fiind considerată o dictatură dinastică. În 1969, puterea în RSS Azerbaidjan a fost luată de Heydar Aliyev. A fost ales președinte între 1993 și 2003 când a murit. Puterea a fost preluată în 2003 de fiul său Ilham Aliyev. În 2003 a caștigat alegerile cu 77%, în 2008 cu 87%, în 2013 cu 85% și în 2018 cu 86%. Din 2017 vicepreședintă este soția sa Mehriban Aliyeva. Opozanții acuză puterea că sunt făcute arestari arbitrare pentru intimidare. Corupția este omniprezenta, iar Pandora Papers prezintă succint imperiul financiar al familiei Aliyev cu ramificații pe tot mapamondul. Pentru a ajunge la astfel de proprietăți pe tot mapamondul, a acoperirii regimului totalitar în fata guvernelor occidentale, corupția autorităților azere, în special din cauza scandalului din Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei – APCE, a primit denumirea de „diplomație de caviar”. Astfel au fost investigate oficialități din Germania, Bulgaria, Italia, Malta care au primit bani, aur și cantități mari de caviar. Dar sunt multe țări europene care au fost ținte în Lanldromatul Azer. În România există puține canale media care să fi investigat relaționarea politicienilor romani cu „diplomația de caviar” azeră. (un exemplu aici din publicații străine și câteva din Romania – și aici)

Cu alte cuvinte și România este o țintă a „diplomației de caviar” azere, încă neinvestigate de instituțiile în drept.

Contaminarea geopolitică – un fenoment îngrijorător

Există un fenomen în geopolitică: acela de contaminare. Avem un pachet de „stanuri” provenit din țările Uniunii Sovietice și așezate în zonele Marii Caspice, Munților Caucaz și spre est către Mongolia. Toate acestea sunt dictaturi sau regimuri autocrate extrem de corupte. Acțiunea tuturor acestor tipuri de guvernământ contaminează vecinii. Putem vedea o astfel de contaminare din Azerbaidjan către Turcia și mai departe către Bulgaria și România. Un alt exemplu de contaminare este „pachetul” Turkmenistan – Uzbekistan – Tadjikistan – Kyrkyzstan – Kazakhstan către Federația Rusă și mai departe către Ucraina. (să ne amintim de Ucraina dinaintea lui Volodimir Zenenski!)

De asemenea și starea de instabilitatea poate contamina. Exemplul este Afganistanul care contamineaza toată zona dintre Pakistan și Yemen.

Și Ungaria a suferit o „operațiune” de contaminare din partea Federației Ruse, transformându-se într-o țară membră UE care sprijină Moscova. Contaminări provocare de Rusia sunt destabilizarea energetică a întregii Europe, ințesarea guvernelor cu agenti de influență moscoviți sau cu „idioți utili” ce servesc intereselor rusești.

Nu putem sa nu amintim și de țările musulmane cu dictatură islamistă care contaminează alte state cu populație preponderent musulmană.

Occidentul de asemenea a contaminat țările foste comuniste: în prima fază cu bunăstarea oferită de avantajele democrației liberale și în ultima perioadă cu dezavantajele pragmatismului capitalului, care trebuie să scoată profit chiar și cu partenerii care nu îi împărtășesc valorile.

Azerbaidjanul și geopolitica europeană a energiei

Astfel, marile economii vestice s-au orientat către avantajele economice și în special energie ieftină oferite de țări cu guvernări care nu respectă drepturile și libertatile cetățenești, în care economie de piață nu există, cu un grad de corupție ridicat și cu conflicte la graniță. Până în 24 februarie 2022 exemplul concludent a fost relaționarea cu Federația Rusă. Nu există mari diferențe între situația Moscovei de dinaintea războiului și situația Baku-ului de astăzi. După februarie 2022 Federația Rusă a distrus ordinea regională prin declanșarea războiului împotriva Ucrainei.

Fiind o rezervă alternativă la gazele rusesti, rezervorul azer de gaze este considerat important de Uniunea Europeană.

În același timp traseul AGRI reprezintă și o importantă alternativă la gazele lichefiate americane.

Traseul ARGI de fapt ocolește și Turcia, care a devenit un important hub energetic prin care trec canalele energetice de aprovizionare nonrusești către Europa. Dar pe teritoriul turc intră și Turk Stream și Blue Stream, ramurile sudice ale „cleștelui energetic” rusesc. Nu trebuie să uităm că în câteva luni Turcia va lega rezervele sale de gaze din Marea Neagra de sistemul european de transport de gaze, rezerve previzionate la peste 700 mmc. De asemenea Turcia dorește să exploateze și gazele din Marea Mediterana. Cu alte cuvinte Turcia încearcă să se debaraseze de dependența de gaze rusești pe care o avea înainte de a intrarea în funcțiune a Turk Stream, dependență care era de 76%. La această dependență de Federația Rusă se adaugă și viitoarea dependență față de tehnologia și combustibilii nucleari rusești, deoarece concernul rusesc RAO construiește o mare centrala nucleara pe malul Mării Mediterane.

Turcia a devenit un pericol cu potențial de a se transforma în amenințare deoarece în acest moment pe teritoriul său ajung TANAP (din 2023 – 23 mmc / an), BTE – Baku – Tbilisi – Erzurum (24 mmc / an), Turk Stream (31,5 mmc / an) și Blue Stream (16 mmc / an). O mare parte din aceste gaze sunt consumate și doar 3 mmc trec spre Bulgaria (ITB Interconnector) și spre 7 mmc / an spre Grecia (ITGI Interconnector).Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro