Cronici de carte: Ludmila Ulițkaia – Oamenii țarului nostru și Kerri Maher – Librăreasa din Paris

Voi începe însemnările mele prilejuite de lectura cărții de povestiri a Ludmilei Ulițkaia Oamenii țarului nostru (Editura Humanitas Fiction, București, 2023) prin a face o mărturisire.

Mircea MorariuFoto: Arhiva personala

Nu mă număr printre cititorii care petrec foarte mult timp într-o librărie. Nu răsfoiesc prea atent cărțile înainte de a le cumpăra. Parcurgând cu destulă atenție site-urile principalelor edituri din România (doar ele mai au acum puterea financiară de a-și comercializa produsele și la modul tradițional, celelalte fiind silite să o facă exclusiv on line), fiind așadar relativ la curent cu noutățile, îndeobște știu dinainte ce vreau să cumpăr. Sigur, nici surprizele nu sunt excluse.

Așa că m-am bucurat dinainte la aflarea veștii că o nouă carte a scriitoarei născută în fosta Uniune Sovietică și care din 2022 s-a stabilit la Berlin a fost tradusă la Humanitas Fiction și nu de oricine, ci de două traducătoare de mâna întâi. E vorba despre Gabriela Russo și Luana Schidu. M-am bucurat încă și mai tare în clipa în care am zărit volumul pe raft. Știam că este vorba despre un volum de proză scurtă, cum se prefera a se spune pe vremea când îmi petreceam eu anii ștudenției, deși tot atunci Povestirea- destinul unei structuri epice, cartea marelui nostru profesor de Teoria literaturii, regretatul Ion Vlad, era ceva ce trebuia citit de la sine. De la sine și nu obligatoriu.

Mai știam și că Ulițkaia, cunoscută și apreciată îndeosebi pentru romanele sale,declarase în repetate rânduri că în genul povestirii se simțe scriitoricește cel mai confortabil.

Titlul cărții m-a indus într-o oarecare măsură în eroare. Cum în vremea din urmă am citit o mulțime de op-uri ale căror protagonist e Putin, mă gândeam că despre traiul oamenilor din vremea noului și sângerosului țar va fi vorba. M-am înșelat. În povestirile din Oamenii țarului nostru sunt pomeniți în cîteva rânduri Stalin și Hrusciov, însă niciodată Putin. Stalin și Hrusciov au fost și ei țari în felul lor, chiar dacă nimeni nu a îndrăznit, din motive ideologice și de luptă de clasă, să îi numească în timpul domniilor lor vreodată astfel. Mai apar în povestiri și numele poliției secrete, se vorbește și despre lipsuri, și despre traiul greu, și despre locuitul în comun, acea komunalka despre care scrisese printre primii Bulgakov în piesa Casa Zoikăi, și despre poliția secretă, și despre supraveghere, și despre denunțuri, și despre temutele Volgi negre, și despre disparițiile ori descăpățânările, adică pierderea funcțiilor petrecute peste noapte, și despre prigoana anti-evreiască. Adică despre felul în care conducătorii comuniști înțelegeau să se comporte. Ca dictatori absoluți. Ca țari.

Țari care nu izbuteau totuși să controleze totul. Cum Ulițkaia este plasată –et pour cause- în siajul lui Tolstoi, Cehov sau Nabokov, unele dintre personajele povestirilor sale se numesc, de pildă, Geneviève, știu franțuzeste și nemțește, însă se simt tare puțin acasă atunci când vine vorba despre vorbitul în limba engleză. De pildă, într-o povestire ce se numește Marele Profesor, povestire inserată în prima secvență a cărții ce poartă însuși numele volumului, secvență de o diversitate extremă, un anume Ghennadi Tucikin se apucă să învețe limba germană, se arată fermecat de filosofia lui Steiner și, în final, descoperă sau, mai bine zis redescoperă, A cincea Evanghelie, cărțulie pe care o avea și a lui bunică. E plin de câini și de pisici în povestirile din această primă parte (cf. O frumusețe de pisică sau Tom), e plin și de tot felul de oameni care reacționează diferit atunci când intervine un Scurtcircuit.

De altminteri, marea artă a Ludmilei Ulițkaia este aceea a portretului. Un portret făcut cel mai adesea empatic, cu îngăduință. Avea dreptate criticul care a spus că scriitoarea parcă își mângâie pe creștet personajele. Le mângâie și când le ceartă. Cel mai adesea personajele sunt oameni simpli. Autoarea părând a avea o preferință pentru funcționari și surorile medicale. Iar dacă pe alții naratoarea îi mângâie pe creștet, pe sine se priveste cel mai frecvent ironic. O ironie fină.

Cea de-a doua secvență a cărții se cheamă Taina sângelui. Nu conține decât patru povestiri ce se cheamă Stabilirea paternității, Fiul cel mare, Corista Mașa, Fiul unor părinți cu suflet nobil. În ele e vorba despre familii simple care au fiecare ceea ce se cheamă schelete în dulap. Adică un copil care nu e al tatălui trecut în acte, bărbați cu două neveste, femei socotite până mai deunăzi neprihănite și care sunt catalogate pe neașteptate ca o “ Magdalenă fără urmă de căință”.

În Și au trăitmult .., a treia secvență a volumului, aflăm și o povestire ce se cheamă Ménage à trois ca și câteva în care e vorba despre cupluri longevive. În povestirea ce dă titlul secvenței precum și în cea intitulată Și au murit în aceeați zi.. e vorba despre familii, despre soț și soții cărora viața le face favorul de a nu le mai obliga să treacă prin suferința prilejuită de pierderea partenerului. În Fiica scriitoarei o întâlnim pe Eleonora, scriitoare laureată a premiului Stalin, femeie strict disciplinată, virusată, care are, de fapt, două fiice. Sașa și Mașa. De la bărbați diferiți. Mașa e fiica cuiva ce “facea parte din specia tiranilor care se înmulțiseră în vremea puterii sovietice”. Respectivul era și comunist, și alcoholic. Alcoolică devine Sașa. Naratoarea se concentrează asupra destinului Mașei, asupra prieteniei sale cu Vorobiova, asupra transformărilor din viața ei. Se spune câte ceva și despre invadarea Cehoslovaciei, și despre decăderea socială a Eleonoriei, și despre moartea Sașei și mai pe urmă despre sinuciderea Mașei.

Cea de-a patra parte a cărții, numită Îngerul păzitor conține textele cele mai scurte. Unul dintre ele se cheamă Moscova- Podrezkovo. E scrisă după modelul celebrei Moskova- Petușki a lui Erofeev.

Am început însemnările despre Oamenii țarului nostru cu o mărturisire. Le voi încheia simetric. Prin anii ‘80 ai secolului trecut repertoriile teatrelor noastre conțineau multe, foarte multe titluri din literatura dramatică sovietică. Restricțiile valutare nu mai permiteau achiziția pieselor din dramaturgia occidentală, iar scrierile acestea ale lui Arbuzov, Zorin, Roscin, Ghelman etc deveniseră mană cerească. Vorbeau despre oameni și nu despre probleme de partid. Iar cum un titlu se repeta în mai multe teatre, firește că nu era tocmai simplu să spui lucruri noi și inteligente de fiecare dată. Mai toți criticii de teatru repetau că în ele se realizează crestomația sufletului slav.

Aproximativ același lucru îl face îl face Ludmila Ulițkaia în volumul Oamenii țarului nostru. Realizează crestomația sufletului slav.

2.Vicii superioare

Librăreasa din Paris, personajul principal al romanului omonim scris de americanca Kerri Maher, a existat aievea. S-a numit în actele de stare civilă Sylvia Beach, era de origine americană, iar în 1919, într-un Paris încă marcat în toate felurile de urmele Marelui Război, a avut năstrușnica, geniala, curajoasa idee de deschide o mică librărie pe ale cărui rafturi se aflau exclusiv cărți în limba engleză. Librăria a fost botezată Shakespeare and Company, a vândut ca orice altă librărie cărți, a avut și un serviciu de împrumut, a traversat momente dificile și a rezistat ca atare până în primii ani ai Celui de-al Doilea Război Mondial, închiderea ei fiind strâns legată de tragicul moment reprezentat de căderea Parisului și de ocuparea Franței. Numai că Sylvia Beach și Shakespeare and Company înseamnă mult mai mult decât atât. Înseamnă un important moment de istorie literară. Cele două nume se confundă cu avatarurile apariției romanului Ulise.

În 1951, la mică distanță de locul unde a funcționat librăria Sylviei Beach, un alt american, care se chema probabil neîntâmplător Whitman, George Whitman, a deschis o librărie asemănătoare. Pe care în 1964, cu ocazia împlinirii a patru sute de ani de la nașterea lui Shakespeare, a redenumit-o Shakespeare and Company. Firește, principalii beneficiari ai librăriei create de ingenioasa întreprinzătoare americană urmau să fie și au fost francezii vorbitori de limba engleză. De serviciile ei au beneficiat însă și numeroșii americani care au petrecut sejururi mai scurte sau mai lungi în orașul pe care Hemingway, el însuși un beneficiar fidel al librăriei, îl considera a fi o sărbătoare. Librăriei create de Sylvia Beach, cu nemijlocitul sprijin al prietenei si, mai târziu, companioanei ei, Adrienne Monnier, care deținea și ea, tot la Paris, o librărie cu cărți eminamente în franceză, i-au trecut pragul Ezra Pound, Gertrude Stein, irlandezii James Joyce și Samuel Beckett, F. Scott Fitzgerald, deja amintitul Hemingway în anii în care își croia un rost pe drumul gloriei literare, dar și mari nume ale literaturii franceze. De la Paul Valéry și Valéry Larbaud la Jules Romains și André Gide. Însă, mai mult ca sigur, așa după cum am spus deja, principalul merit al Sylviei Beach, al prietenei sale, Adrienne, al librăriei Shakespeare and Company, constă în editarea cu mari riscuri a capodoperei Ulise al lui Joyce. Și asta într-o vreme în care fragmente publicate izolat în reviste de peste Ocean au fost urmate de grave acuzații aduse celui până deunăzi adulat pentru Oameni din Dublin sau Portret al artistului în tinerețe. În 1937, respectiv 1938, Adrienne Monnier și Sylvia Beach au fost distinse cu Legiunea de Onoare.

Acestea sunt, în linii mari, faptele brute, istoricește atestate, detaliate în cărți printre care una semnată de Sylvia Beach, cealaltă de Adrienne Monnier, ce reprezintă punctul de plecare al romanului Librăreasa din Paris. Tipărit în limba engleză în 2021, rapid recompensat cu premii literare importante și tradus deja în 15 limbi, tălmăcit în românește și adnotat de Rodica Ștefan și apărut la începutul toamnei anului 2023 în colecția Raftul Denisei a editurii bucureștene Humanitas. –Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro