Pilotul de suflete care a transformat o nenorocire intr-o mare sansa. ”Durerea e inevitabila, suferinta e o alegere” Interviu

Pentru cei mai multi dintre noi o asemenea tregedie ar fi insemnat sfarsitul lumii. Cu atat mai mult cu cat ea a lovit atunci cand toate planurile si sperantele infloresc, cand ai toata viata inaintea ta.

Dar accidentul teribil pe care l-a suferit nu numai ca nu l-a doborat, ci i-a deschis o noua cale, l-a transformat in omul care se indoieste ca ar fi fost fara acel moment de cumpana. Nu numai ca a mers mai departe, dar s-a recreat, a invins, a devenit un model si un sprijin: „in situatii de pericol, creierul emotional genereaza cele trei modalitati de a supravietui: lupta, ingheata, fugi. Eu, la fel ca alti multi oameni, am ales lupta”.

Ziare.com va face cunostinta cu Lucian Negoita, psiholog de succes si sportiv, practicant de kendo, inot, baschet.

Ati scris pe blogul dvs ca la 18 ani ati avut o sansa invocand un eveniment care, in general, e privit ca o tragedie. Care a fost sansa?

Sansa de a-mi construi o viata altfel, doar ca inceputul nu lasa sa se vada ca o sa am o viata implinita. Eram student, tocmai luasem examenul la ingineria mediului. Absolvisem liceul de aviatie, dar nu erau locuri pentru piloti, doar pentru ingineri naviganti, si la varsta aceea e totul sau nimic. Si atunci am luat-o spre ecologie. Voiam sa salvez planeta si am ajuns sa ajut unii oameni sa se salveze.

La absolvirea liceului

Era 12 august 1991, am sarit intr-o apa de mica adancime si mi-am fracturat coloana vertebrala. Dl profesor Exergian a asteptat sa treaca Sfanta Maria ca sa ma opereze. Nu mai puteam sa-mi folosesc picioarele, bratele, palmele si cand te trezesti ca nu mai ai nicio autonomie, ca visele s-au naruit, e greu sa te mai gandesti ca vei avea o viata implinita si ca vei reconstrui.

Daca operatia era mai rapida aveati sanse mai bune de revenire?

Nu stiu. Dar cred ca sansele mele s-au diminuat cand prietenii mei m-au luat pe brate. In 1991 nu exista SMURD, nu se stia de imobilizare. Capul meu se balanganea in toate partile si coloana la fel. Eram perfect constient tot timpul.

Si cum ati mers totusi mai departe?

Familia a avut cel mai mare rol in recuperarea si revenirea mea. Au fost momente cand parintii, fara sa-si dea seama, erau supraprotectori, faceau mai mult decat era necesar. Am avut sansa sa am prieteni in jur, ii simteam alaturi, dar ma si durea sa vad ca dupa ce ma vizitau plecau fiecare la vietile lor.

Ati continuat facultatea?

Ecologia inca 2 ani. Incepusem sa folosesc mainile, veneau profesorii acasa. Am avut intelegere, sustinere, dar am inteles ca nu aceea era calea mea. Am descoperit ceea ce a devenit un vis al acelui moment – sa fiu psiholog psihoterapeut. De aceea spun ca am avut sansa de a o lua de la capat.

Au fost momente in care ati considerat ca e gata, ca s-a terminat totul?

Cinci ani am fost prieten cu depresia. De fapt, alternam speranta, pentru care faceam cate 6 ore de recuperare pe zi, cu depresia cand vedeam ca a doua zi dimineata, oricat efort depusesem, picioarele mele tot nu se miscau.

Anii au trecut si pana la urma am acceptat ca nu voi merge. Dupa ce am acceptat asta, am reinceput sa ma deschid catre oameni, sa ies. Daca ne uitam putin la teoria autodeterminarii, fiecare dintre noi avem resurse si o nevoie de autodepasire sa ne realizam potentialul. Aveam semintele revenirii in mine, trebuiau doar udate. Sportul a contribuit mult la recuperarea fizica, psihica si emotionala.

Ce sport?

Primul sport dupa accident a fost baschetul, un sport de echipa. Asta m-a ajutat sa fac parte dintr-un grup, sa cunosc modele de persoane cu dizabilitati care continuau sa aiba o viata normala, o masina adaptata, sa traisca singuri, sa aiba o relatie. A fost o gura de oxigen sa invat ca se poate. Tineti cont ca erau vremuri fara Facebook, fara internet. Modelele mi-au dat curaj si incredere.

Pe langa baschet a fost si tenis de masa. In adolescenta il practicasem, asa cum practicasem culturismul si artele martiale – shotokan.

A urmat inotul. Particip anual la maratonul de inot de la Brasov. O experienta unica.

Se inoata in echipa, din 6 in 6 ore iti vine randul sa inoti jumatate de ora, intri in bazin de 4 ori. La inot l-am cunoscut pe cel care m-a ajutat sa ajung la ceea ce de 6 ani e sportul meu de suflet: kendo.

I se spune calea sabiei, inlocuita cu una de bambus dupa cel de-al doilea Razboi Mondial, ca obligatie impusa de americani.

Inainte sa ma apuc de kendo eram prieten cu alta depresie, un burn-out. Devenisem psihoterapeut, imi placea si imi place foarte mult ce fac, sunt un norocos. Dar fara masura lucrurile se pot intoarce impotriva ta. Citeam, practicam, colaboram cu cateva fundatii, inca mai eram si psiholog scolar, lucram week-end de week-end, participam la cursuri, invatam.

Intalnirea fericita cu sensei Ion Garbea si cu colegii de la kendo m-a reechilibrat. Era si un vis implinit, pentru ca dupa accident ramasesera niste dureri: ca nu mai pot dansa si nu mai pot practica artele martiale.

Kendo a fost o noua salvare?

Asta aveam sa descopar. Am venit la kendo cu mintea incepatorului si a fost o forma de disciplinare interioara intr-o perioada cand ajunsesem sa realizez ca visul cu psihologia nu mai era suficent. Era nevoie de o noua provocare, dar si de temperare, cuiva caruia sa ii dai ascultare.

Si cum puteti practica kendo in carucior?

La fel ca in celelalte sporturi exista o adaptare. Pentru ca nu pot strange foarte tare degetele, am putina forta, mama mi-a cusut un elastic cu care e prins shinai-ul, sabia de bambus. Am mai putina mobilitate, dar multa daruire. Colegii mei s-au adaptat stilului meu. Suntem o mare familie.

Nu e usor. Dincolo de atitudine ai nevoie de pregatire fizica. Acum kendo e de placere, dar initial a fost de nevoie. Aceea de a ma reechilibra psihic, emotional, de a pune limite in viata mea, de a mai taia cea de lista „to do” si a ma apleca si spre viata personala.

Care cum arata?

Sunt divortat, dar sunt intr-o relatie stabila de 4 ani cu o partenera care un baiat de 12 ani pe care il crestem impreuna. Si el practica kendo de 2 ani.

In echipa de kendo mai sunt colegi cu diazbilitati?

Nu. Am incercat sa aduc si alti tineri cu dizabilitati, dar nu au rezistat. Daca as avea inca un coleg am schimba pe rand titlul de campion (rade- n.red.) . Sper ca la conferinta de marti sa fi stranit pofta.

Am fost la Conferinta privind integrarea prin sport a persoanelor cu dizabilitati organizata de Federatia Romana de Arte Martiale, am vazut si demonstratia dvs de kendo, dar si alte demonstratii impresionante: de la nevazatori care au invatat miscarile de karate din descriere, la judo si ju-jitsu, judo, la volei din sezut si baschet in scaun rulant, tir cu arcul practicate de persoane cu dizabilitati fizice sau suferinde de sindromul Down. Sunt multe persoane cu dizabilitati care practica sporturi in Romania?

Prea putine. Din cauza unor factori care tin si de propria atitudine, dar si de mediu: lipsa transportului adaptat care o sala, lipsa unei sali sau a unui bazin mai ales la sat. Sportul e necesar pentru toti, dar mai ales pentru persoanele cu dizabilitati e o sansa de a trai intr-un grup de suport, de reintegrare si contectare la societate. Iar recomandarea mea e catre sporturi de echipa.

Sunteti un psiholog de succes, ati deschis recent chiar un centru de psihoterapie si dezvoltare persoanala, faceti psihoterapie. Visul nascut dupa accident este realitatea vietii dvs. Situatia dvs speciala v-a ajutat doar sa va descoperiti vocatia sau va ajuta si in practica?

Am stat sa ma gandesc si eu la asta. Poate si aici a fost o sansa dupa accident, pe de-o parte pierdem, pe de alta parte castigam ceva. Cred ca am devenit mai empatic, mai atent la emotiile celorlalti si ale mele, traindu-mi propria durere.

Dizabilitatea mea ii poate ajuta intr-un fel pe cei cu care lucrez. Poate devin mai empatici si ei, se uita mai bine in vietile lor si observa si punctele tari, resursele pe care le au. Multi mi-au spus: daca tu ai reusit sa treci prin asa ceva si eu pot. Capata incredere, curaj.

Sunteti un model pentru ei?

Poate e prea mult spus, dar se pot raporta la mine. Privind in jur comparativ ne putem normaliza, dar nu intr-o maniera de victima, daca mintea noastra foloseste o comparatie pozitiva, o invidie pozitiva: daca tu ai putut, pot si eu! Atunci intervine rolul de exemplu, de model, capatam curaj si incredere pe drumul schimbarii.

Ca om nimic nu mi-e strain, am trecut prin divort, despartiri, mi-am pierdut tatal in urma cu doi ani. Toate acestea ma ajuta sa fiu pentru unii oameni eficient ca psihoterapeut.

Dupa ce ati depasit marele hop toate celelalte au devenit mai usoare?

Si-au pierdut intensitatea. Emotional sunt insa mai multe planuri. Noi, oamenii, suntem ca o masa cu patru picioare. Daca vrem sa fim in echilibru trebuie sa avem grija de toate cele patru.

Care sunt ele?

Ordinea in care le voi spune e aleatorie, pentru fiecare poate sa fie mai important altceva. Unul este familia – relatia de cuplu, relatia cu parintii, cu copiii, ma incarc sau ma descarc aici. Relatia e toxica si consuma sau simt ca noi crestem impreuna.

Al doilea picior e meseria. Imi place sau nu ce fac, castig suficient, e o atmosfera buna la munca sau ma gandesc cu groaza ca ma duc colo.

Al treilea pleaca de la faptul ca avem nevoie de ceilalti, sa traim in grupuri, care de-a lungul vietii pot deveni de suport.

Si al patrulea este cel al propriilor nevoi, egoistul din noi. Daca ne obisnuim sa facem lucruri doar pentru ceilalti si sa ne transformam in niste salvatori fara sa avem grija de nevoile noastre vom ajunge sa suferim. Si exista suficiente studii, cercetari care spun ca daca nu suntem atenti la propriile nevoi si corpul si psihicul nostru sufera.

Modelul meu in alte psihoterapiei e Milton Erickson, poate cel mai mare hipnoterapeut al tuturor timpurilor. In America, unde m-am specializat in hipnoza ericksoniana, am invatat metodele, principiile de lucru care sunt foarte simple: fiecare om e unic, incearca sa utilizezi ce e specific fiecarui om in parte, lucreaza pe nevoile lui, nu pe principiile tale si pe ce ai invatat in carti. Uneori tratatele se intorc impotriva noastra in aceasta meserie.

Fiind perfectionist am vrut sa practic meseria aceasta cat mai bine, am facut multe cursuri si raman deschis la tot ce e nou. Lucrez cu familii, cupluri, cu grupuri de dezvoltare, am lucrat cu actori, atleti, fotbalisti, scrima, dar si cu arbitri, cu antrenori.

Am un program de suflet, mentoratul, in care impartasesc tinerilor psihoterapeuti ce, de ce si cum fac, adica tot ce am invatat in cei aproape 15 ani de profesie.

Cat ati stat in SUA?

O luna de zile, a fost o experienta unica. Mi-a placut si partea profesionala, dar si contactul cu societatea americana, ii admir pentru asertivitatea lor, sunt oamenii care stiu sa spuna „nu” sau sa ceara.

Din afara pot parea prea libertini, superficiali, insa am preferat sa le vad umanitatea, deschiderea, sa ma uit in ochii lor si sa stiu ca atunci cand spun un „thank you” e din inima sau cand imi cer un feed-back intr-un restaurant e pentru ca vor ca acela care plateste sa fie satisfacut de ceea ce a primit.

Masa dvs sta pe toate cele patru picioare?

Am 45 de ani si cred ca acum mai mult ca niciodata sunt pe toate cele patru picioare, ma simt in echilibru.

Sunteti fericit?

Fericirea e un cuvant mare. Prefer starea de echilibru, de armonie cu tine si ceilalti. Dar, in acest prezent, da. Nu stiu maine, nu stiu peste o luna. De 2-3 ani sunt practicant de mindfullness – aici si acum. Imi place sa invat, imi place sa fiu cat mai bun in ceea ce fac si ca profesionist, si ca om, si ca partener.

Va puteti imagina viata dvs ca pilot? V-ati intrebat daca v-ar fi adus tot atata implinire?

Nu am de unde sa stiu nici daca imi fac o autohipnoza. Insa sunt foarte norocos ca viata m-a intors de pe un fagas pentru a-mi oferi o alta albie si de-a lungul timpului am ajuns sa pilotez suflete, sa le ajut sa decoleze si sa aterizeze in singuranta. Sunt foarte multumit de ceea ce sunt si am, ma simt implinit, e o mare satisfactie pentru mine sa insotesc oamenii pe acest drum. Accidentul, dizabilitatea mi-au oferit sansa de a construi.

Mai aveti regrete?

Nu, desi poate parea de neinteles. Pentru ca am acceptat si cred ca am dat un sens accidentului si dizabilitatii mele. N-as fi fost niciodata omul de acum daca nu as fi avut acel accident. De-a lungul vietii fiecare avem propriile experiente initial negative, care devin surse de crestere. Noi, oamenii, crestem in disconfort, nu in confort. Nimic fara efort, fara munca, fara disciplina.

Si fara suferinta?

Unii oameni aleg sa pastreze suferinta ca atitudine de-a lungul drumului. Durerea e inevitabila, suferinta e o alegere. E firesc sa avem dureri fizice sau psihice, dar de la un punct incolo e o alegere sa ramai in durere, in suferinta, sa devii propria ta victima.

In situatii de pericol, creierul emotional genereaza cele trei modalitati de a supravietui: fight – lupta, freeze – ingheata, flight – fugi. Eu, la fel ca alti multi oameni, am ales lupta.

Urmareste Ziare.com si pe Facebook! Comenteaza si vezi in fluxul tau de noutati de pe Facebook cele mai noi si interesante articole de pe Ziare.com.