‘Fantoma anilor 50 ne bântuie din nou’

Postarea judecătoarei Adriana Stoicescu:

„Internarea unui bolnav, pentru o afecţiune minoră, într-un spital dintr-un mare oraş din România, este o aventură care durează 4 ore.

La capătul ei te aşteaptă marea victorie: eşti internat într-un salon cu alţi 6 sau 7 învingători, ce zac pe saltele rupte şi pătate, fără lenjerie de pat.

Pentru a ajunge aici, ai făcut față, cu succes, marii provocări: ghişeul de internări.

Milioanele de euro „cheltuite cu cap” pe sisteme informatice performante, pălesc în faţa sfântului registru, ţinut în mâinile celui mai sfânt dintre sfinţi: funcţionarul important și plictisit de la ghişeu.

Ras, tuns, frezat, bolnavul se prezintă la spital cu noaptea în cap, cu bocceluţa în mână, având la el cele 4 repere identitare ale românului suferind: buletinul, cardul de sănătate, biletul de trimitere şi adeverinţa de salariat, sperând că sunt suficiente…

Aşezat umil, pe o banchetă ruptă şi murdară, într-o sală de aşteptare cu pereţii scorojiţi, priveşte cu ochii pierduţi în zare, în căutarea unui semn de bunăvoinţă.

Când, într-un final, îndrăzneşte să se revolte, copleșit de oboseală, dar totuși discret, pentru a nu supăra foarte tare, i se trânteşte un urlet: „ nu suntem noi de vină, aşa e procedura!”

De 2000 de ani noi nu suntem de vină pentru nimic.

Dacă profesorii sunt bătuţi în şcoală, în timpul orelor, de cei pe care ar trebui să îi educe, nu e nimeni de vină.

Dacă mor bolnavii plimbaţi între spitale, nu e nimeni de vină.

Meciul este pierdut pentru că arbitrul ţine cu echipa adversă, iar gazonul ne joacă feste.

Autostrăzile se prăbuşesc la 2 zile după marea inaugurare pentru că alţii nu şi-au făcut treaba.

Noi nu suntem niciodată de vină.

Exerciţiul asumării responsabilităţii ne lipseşte cu desăvârşire.

Recunoaştem şi combatem cu mânie proletară prostia, incompetenţa, lenea şi hoţia când e vorba de alţii. Totul se schimbă când e vorba de noi.

Noi nu, niciodată….

De parcă toate astea nu ar fi fost de ajuns, cei care ar putea să schimbe lucrurile, aplicând legea, se ceartă între ei.

Început discret, în mediul virtual, cu mici înţepături şi şopârliţe printre rânduri, conflictul nu are miză şi este inutil.

Ne arată, însă, că sloganul „cine nu e cu noi e împotriva noastră” are toate şansele să revină în actualitate.

Următorul pas e îngrădirea libertăţii de exprimare a celor care nu gândesc ca noi.

Şi uite aşa, fantoma anilor 50 ne bântuie din nou…

Singurul care pierde cu adevărat este omul simplu, iar încrederea justiție dispare încet, dar sigur.

În faţa acestei realităţi, până şi Dumnezeu, într-un final, va prefera să Îşi delege atribuţiile de Judecător Sfântului Petru.

Apoi Se va refugia în avocatură.

Cel puţin acolo cunoaşte şi adversarul şi miza.”