România sub diplomația lui Meleșcanu e gata de un nou eșec uriaș

România continuă campania pentru un loc de membru nepermanent în Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite, anunța o știre răzleață de la sfârșitul lunii august 2018, construită pe un comunicat remis de Ministerul Afacerilor Externe și lansată de Mediafax. Știrea trecea aproape neobservată într-o țară marcată și răscolită de brutala reprimare a demonstranților din Piața Victoriei, pe 10 august. Comunicatul se dorea o replică la informațiile insistente potrivit cărora locul era gata pierdut în favoarea Estoniei. 

Consiliul
de Securitate este însărcinat cu menținerea păcii și securității
internaționale. Cele mai cunoscute activități sunt stabilirea de operațiuni de
menținere a păcii, instituirea de sancțiuni internaționale și autorizarea de
acțiuni militare. Este format din 15 membri, dintre care cinci sunt permanenți
și au drept de veto asupra rezoluțiilor: SUA, Marea Britanie, Rusia, Franța și
China. Ceilalți zece reprezintă regiuni geografice – Blocul African (3 membri),
America Latină și Caraibe, Asia și Europa de Vest (câte 2), Europa de Est (1) –
și sunt aleși câte cinci în fiecare an, cu mandate de doi ani, conform unei
scheme de rotație. Alternativ, o țară arabă preia un mandat de la Blocul
African sau Asia.

Țara noastră și-a depus candidatura în 2006 pentru locul alocat Grupului Est-European în intervalul 2020-2021. Alegerile sunt programate în cadrul Adunării Generale a ONU, în iunie 2019, mai precis pe 7. (Vezi programul atașat.) Mandatul se obține prin vot, cu susținerea a 2/3 din statele membre, în prezent în număr de 193, arăta comunicatul.

În paralel, pe site-ul oficial al ministerului, te lovește o prezentare de mântuială a acestui „obiectiv important de politică externă”, întocmită într-un limbaj compus direct din rumeguș. În același registru se încadrează și alte materiale. Se amintește că de la aderare, în 1955, România a deținut patru mandate de membru nepermanent: 1962, 1976-1977, 1990-1991 și 2004-2005. Istoria reține prestațiile excepționale ale ambasadorilor, șefi de misiune permanentă, care au girat mandatele din 1976-1977 (Ion Datcu) și 1990-1991(Aurel Dragoș Munteanu, în plină criză a Conflictului din Golf).

În
vederea câștigării mandatului, Centrala ministerului a mobilizat reusurse
tehnice, materiale și diplomatice și a constituit un colectiv special de lucru despre
care s-au vorbit mai puțin decât despre obiectiv în sine. La votul din Adunarea
Generală, o țară pierdută undeva în Oceanul Pacific și o putere economică
mondială sunt egale. Nevăzuți, necunoscuți publicului, profesioniști de o
excepțională valoare, în special din noua și matura generație de diplomați de
carieră, au trudit pentru interesul și prestigiul României. A le face publice
numele acum, după misiunile îndeplinite cu patriotism, ar însemna să le facem
rău. Fiindcă eforturile lor au fost năruite din țară, de la sursă.

Sunt
capitale mari unde nu avem ambasadori deloc sau ne reprezintă niște figuranți.
Diplomația contemporană este una complexă și îmbină componente strategice
supuse interesului național în cea mai pură esență a sa. Din simpla observare a
rivalităților și priorităților toxice, pe axa ministru-președinte, ca titulari
ai reprezentării externe, precumpănește de această dată rolul nefast jucat de
Teodor Meleșcanu, cel uitat în fruntea MAE „grație” încăpățânării lui Călin
Popescu Tăriceanu. Ne-am obișnuit ca Ungaria, prin ministrul de Externe Peter
Szijjarto, prin Zsolt Attila Nemeth, mare prieten al unor liberali cândva
tineri sau ambasadorul Botond Zakonyi, să-și bată joc de noi. Ne amuzăm cu
gândul la ce ar putea discuta marele colecționar de cravate și consumator calificat
de trabuce cu omologul rus, Serghei Lavrov, unul dintre titanii diplomației
mondiale. Nimic nu întrece însă dezastrul diplomatic produs de promisiunea de
mutare a ambasadei noastre în Israel de la Tel Aviv la Ierusalim, pe mâna,
mintea și interesele lui Liviu Dragnea. Lucrurile trebuie spuse direct:
Israelul nu a cerut imperativ așa-ceva niciodată! Așa că am pierdut cel puțin
Lumea Arabă, o certitudine istorică sub raportul prieteniei, iar Meleșcanu cică
se ocupa de evaluări și analize. Mai fă diplomație itinerantă în aceste
condiții! Sau da-i normă de reparator strălucitului ambsador Ion Jinga de la
ONU!…

Recent,
foarte recent, Meleșcanu s-a identificat (cu repetiție) ca asociat (complice?)
la nenorocirea cu organizarea votului din diaspora pentru europarlamentare și
referendum. Rămâne de neclintit. Degeaba a demonstrat distinsul diplomat și
jurist Cristian Diaconescu de ce avem nevoie de câteva mii de secții de votare
în afara hotarelor, Meleșcanu rezistă. Poate că înfrângerea preconizată de la
ONU va fi picătura decisivă. Nu de alta, dar un fruntaș ALDE din echipa
apropiată lui Popescu Tăriceanu mărturisea neoficial, în plină campanie
electorală, că locul în Consiliul de Securitate va reveni Estoniei. În presa
națională de pretinsă și închipuită anvergură e liniște deplină.

Viorel COSMA