Ar fi o greşeală să se creadă că nişte politici UE bine gândite, susţinute şi de SUA, au contribuit la noua tendinţă. Rolul acelora pe care obişnuiam să le numim democraţiile liberale de frunte ale lumii a fost relativ mărunt. Mai degrabă iliberalismul este în defensivă pentru că sute de mii de cetăţeni ai regiuni, sătui de politicieni care alimentează corupţia şi deformează justiţia în funcţie de propriile interese, s-au ridicat împotriva lui.
Cele mai proeminente exemple sunt România, Slovacia şi Cehia. În toate cele trei ţări, statul de drept era în curs de a fi erodat sub presiunea unor politicieni care au împrumutat metode de la Viktor Orban şi Jaroslaw Kaczynski, conducătorii ungar, respectiv polonez. În România şi Slovacia este o realitate sumbră aceea că a fost nevoie de repulsie publică faţă de omucidere pentru a se stopa putreziciunea.
La sfârşitul lui iulie, răpirea şi uciderea unei fete române de 15 ani a scandalizat într-aşa măsură opinia publică, încât Curtea Constituţională a respins nişte modificări controversate la sistemul legal adoptate de social-democraţii (PSD) de la guvernare. Principalul obiectiv al acestor modificări era subminarea independenţei justiţiei şi protejarea mai marilor partidului şi a amicilor lor de acuzaţii de corupţie. Însă procurori şi cetăţeni deopotrivă au profitat de crimă pentru a argumenta că modificările au slăbit abilitatea statului de a combate infracţiunile grave în general.
Această decizie istorică a survenit la două luni după alte câteva lovituri suferite de iliberalismul românesc. Liviu Dragnea, şeful PSD şi conducătorul autoritar din spatele guvernului, şi-a pierdut apelul contra unei condamnări pentru acuzaţii de corupţie şi a început ispăşirea unei pedepse cu închisoarea de trei ani şi jumătate. Susţinerea electorală a PSD s-a prăbuşit la alegerile pentru Parlamentul European. Printr-un referendum simultan, românii au votat interzicerea amnistiei şi graţierii în cazurile de corupţie, precum şi interzicerea amendării legislaţiei judiciare prin decret de urgenţă.
În cazul Slovaciei, punctul de cotitură a fost asasinarea în februarie 2018 a lui Jan Kuciak – un jurnalist de investigaţii care ancheta legăturile dintre afacerişti, crima organizată şi politică – şi a logodnicei lui. Manifestaţiile de masă l-au răsturnat de la putere de premierul Robert Fico, personajul dominant al politicii slovace în anteriorii 12 ani. Apoi, în martie, alegerile prezidenţiale au fost câştigate de Zuzana Caputova, o novice în politică ce făcuse campanie împotriva statu-quo-ului caracterizat de corupţie şi clientelism – însă într-o manieră deliberat moderată şi raţională.
Andrej Babis, premierul miliardar al Cehiei, se agaţă de putere după ce a fost zgâlţâit de cele mai mari manifestaţii antiguvernamentale de după Revoluţia de Catifea, cea care a alungat comunismul. Nemulţumirea publicului se concentrează pe intersectarea rolurilor sale de politician şi afacerist, care – suspectează UE şi neagă dl Babis – echivalează cu un conflict de interese. După ce făcuse campanie electorală cu o şapcă roşie în stil Donald Trump, purtând sloganul „Cehia puternică”, a ieşit primul la alegerile europene din ţara sa, însă partidul lui a fost zdrobit la Praga, capitala predominant liberală a Cehiei.
Pentru a interpreta aceste evenimente diverse este nevoie de perspectivă. Europa Centrală şi de Est nu este o regiune monolitică. Cea mai extremă versiune a iliberalismului regional, cea a lui Orban din Ungaria, controlează mai bine decât altele puterea tocmai pentru că a mers cel mai departe cu demantelarea şi corodarea instituţiilor unei democraţii civice. Varianta poloneză, cea a partidului Lege şi Justiţie al dlui Kaczynski, pare a fi pe cale să câştige alegerile din octombrie, întrucât politicile lui sunt susţinute de milioane de alegători, iar opoziţia e dezbinată.
Mai mult, protestele cehe, româneşti şi slovace au fost îndreptate în principal contra corupţiei, nepotismului şi abuzurilor împotriva legii mai degrabă decât în favoarea normelor liberale de tip occidental îmbrăţişate de revoluţionarii pro-democraţie din 1989. Nu prea sunt probe care să indice că ostilitatea faţă de imigranţii şi refugiaţii non-europeni sau interesul slăbuţ pentru integrarea profundă cu UE se disipează.
Chiar dacă reacţia publicului împotriva iliberalismului este în esenţă o răbufnire contra proastei guvernări şi nedreptăţii, ea este totuşi o cauză demnă de sprijinul occidental. Întrebarea este cât de puternic va fi el. Având în vedere campania de realegere a lui Trump în SUA, primele zile ale lui Boris Johnson în calitate de premier britanic şi obişnuita prudenţă a UE în asemenea chestiuni, orice dubii vor putea fi iertate.
