Sistemul de apărare antirachetă rusesc, ale cărui începuturi datează din timpul URSS, a fost întotdeauna o destinație critică pentru securitatea țării. Componentă clasică terestră, constând într-o rețea extinsă de radare de sol, era completată și de o componentă spațială care trebuia să asigure detecția timpurie, din spațiu, a oricărei amenințări: rachete balistice lansate până la altitudinea de 1000 de km, sateliți în orbite mai joase, bombardiere strategice însă și arme de ultimă generație cum sunt vehiculele hipersonice; nu în ultimul rând, asigurarea unor linii de comunicații speciale în cazul unui conflict nuclear sau urmărirea din spațiu a oricăror obiecte (deșeuri orbitale sau obiecte venite din spațiu) ce zboară până la altitudinea orbitei GEO, ceea ce îl transformă într-un instrument valoros și pentru mai noile aplicații de tip SSA (space situațional awareness).
La început sistemul s-a numit OKO (în limba română ochi), având primul satelit lansat în 1972 și devenind complet operațional în 1978. El avea în componentă două tipuri de sateliți: unii zburând în orbite Molniya, iar alții în orbite geosincrone, respectiv versiunile US-K și US-KMO.
Că în cazul tuturor constelațiilor de acest fel, întinse pe zeci de ani, era nevoie de o întreținere periodică a serviciului, pe măsură ce vechii sateliți ieșeau din uz, ei fiind înlocuiți de noi platforme.
După căderea URSS, la fel că și la Glonass, pe fondul problemelor financiare ale țării, sistemul și-a pierdut o parte din capacitate. Ultimul satelit OKO a fost lansat în 2012 și s-a defectat prematur, în 2014.
În 2000 începea dezvoltarea noilor sateliți EKS (Edinaya Kosmicheskaya Sistema), însă contractul cu RKK Energiya (pentru platforma de baza) și un consorțiu format din TsNII Kometa, LOMO, NPO Orion, NPP Pulsar și RNII Elektrostandart (instrumentație) era semnat abia în 2007.
EKS este derivat din platformele comerciale Yamal și au cel mai probabil propulsie ionică. Durata de viață este estimată la nu mai puțin de 15 ani.
Senzori uv, în infraroșu și optici, scanează permanent oferind date calculatorului de bord, acolo unde se face detecția (o schimbare față de vechea constelație care trebuia să descarce datele la sol, ulterior fiind nevoie de procesare). Procesul de detecție este astfel mult mai rapid, undeva la 25 de secunde după cum afirmă producătorul. EKS poate urmări din spațiu deșeuri orbitale ce zboară până la altitudinea orbitei GEO.
