Şoareci spaţiali – NASA are astronauţi-rozătoare

Şoareci, Şobolani, într-un cuvânt, rozătoare. Pentru mulţi sunt animale respingătoare, asociate cu mizeria şi bolile. Dacă prezenţa acestora în casă sau gospodărie îi face pe mulţi să apeleze la serviciile unei companii de deratizare sau să achiziţioneze aparate anti-rozătoare, iată că există un domeniu în care prezenţa şoarecilor este benefică: cercetarea.

Agenţia Spaţiala Americană, NASA, a efectuat zeci de experimente pe şoareci şi şobolani pentru a pune la punct proiectele de misiuni spaţiale de lungă durată pe Lună sau pe Marte. Oamenii de ştiinţă vor să ştie care ar fi efectele unei perioade atât de îndelungate în regim de imponderabilitate sau de micro-gravitaţie asupra organismului uman. Astfel, s-a decis efectuarea de teste pe mamifere şi pentru că organismul rozătoarelor este asemănător cu cel al oamenilor, şoarecii şi şobolanii au fost aleşi pentru a duce la capăt aceste experimente. Primele teste au fost făcute în 1983, dar concluziile nu au fost relevante. Au urmat alte experimente de mai mică sau mai mare amploare, iar în 2011, mai multe rozătoare au fost transportate la bordul navetei Atlantis, care a petrecut 13 zile şi jumătate pe orbită în jurul Pamântului. La întoarcere, rozătoarele au fost luate în primire de medici, biologi şi geneticieni şi comparate cu grupul de control de pe Pământ. Analizele făcute i-au pus pe gânduri: animalele aveau afecţiuni hepatice, deşi petrecuseră mai puţin de 2 săptămâni în spaţiu. Potrivit concluziilor cercetătorilor, şoarecii aveau sindromul de ficat gras, de parcă ar fi fost hrăniţi cu alimente bogate în grăsimi timp de luni sau ani de zile. Concret, organismul şoarecilor trimişi în spaţiu a stocat mai multe grăsimi în ficat decât cel al rozătoarelor care au rămas pe Terra. O altă problemă semnalată în cazul unor rozătoare era apariţia fibrozei, răni apărute în ţesutul hepatic. După cercetări îndelungate, oamenii de ştiinţă au descoperit un lucru şi mai îngrijorător: acumularea de grăsimi era cauzată de o modificare genetică a enzimelor responsabile de descompunerea grăsimilor. Această modificare genetică se produsese la toţi şoarecii trimişi în spaţiu. Experimente similare au mai avut loc în ultimii ani la bordul Staţiei Spaţiale Internaţionale. Cel mai lung a fost de 37 de zile, o perioadă destul de mare de timp comparată cu durata de viaţă a şoarecilor. Din punct de vedere comportamental, nu au fost observate schimbări: şoarecii s-au adaptat rapid la noile condiţii de mediu, iar greutatea lor sau pofta de mâncare nu au suferit modificări importante.

Totuşi, modificările genetice urmate de apariţia sindromului de ficat gras au fost depistate la toate rozătoarele. Alte probleme apărute au fost cele legate de o uşoara disfuncţie renală şi o atrofie musculară, fenomen normal în condiţii de imponderabilitate sau micro-gravitaţie. Astfel de probleme apar şi în cazul oamenilor ţintuiţi la pat, care nu se mai deplasează şi a căror masă musculară se reduce şi se atrofiază. Având în vedere că o călătorie până la planeta Marte durează între opt şi nouă luni, cercetătorii vor să identifice soluţii pentru a reduce sau a elimina complet efectele secundare asupra sănătăţii organismului uman. Cei de la NASA continuă experimentele pe şoareci şi vor să prelungească perioada în care aceştia sunt ţinuţi în spaţiu pentru a vedea dacă, pe termen lung, organismul declanşează mecanisme de contracarare a efectelor negative asupra sănătăţii.