E adevărat că anterior în cariera ei, ca mai toată lumea, Warren a strâns fonduri de la donatori bogaţi. Aşa, şi? Acuzaţiile de inconsecvenţă – „ai spus X, acum spui Y” – sunt mult prea des un subterfugiu jurnalistic, o modalitate de a evita să abordezi substanţa celor spuse de un candidat. În definitiv, politicienii chiar ar trebui să-şi schimbe poziţia atunci când există motive întemeiate să o facă,citează Rador.
Întrebarea care ar trebui pusă este dacă Warren a făcut bine când a anunţat în februarie că renunţă la donaţiile venite de la bogaţi. Şi, într-un sens mai larg: are ea dreptate când spune că bogaţii au prea multă influenţă politică? Iar răspunsul la cea de-a doua întrebare este cu siguranţă „da”.
Primul lucru pe care trebuie să-l ştii despre cei extrem de bogaţi este că din punct de vedere politic ei sunt diferiţi de tine şi de mine. Nu te lăsa păcălit de cei câţiva miliardari liberali sau cvasi-liberali; studii sistematice privind politica celor ultra-bogaţi arată că ei sunt foarte conservatori, obsedaţi de reducerea fiscalităţii, opuşi protecţiei mediului şi reglementărilor financiare, nerăbdători să reducă programele de asistenţă socială.
Al doilea lucru pe care trebuie să-l ştii este că bogaţii obţin adesea ceea ce vor, chiar şi atunci când majoritatea publicului doreşte opusul. De exemplu, o largă majoritate a alegătorilor – inclusiv o majoritate a celor autoproclamaţi republicani – consideră că impozitele plătite de corporaţii sunt prea mici. Şi totuşi, politica internă fanion a administraţiei Trump este o enormă reducere a impozitelor corporatiste.
Sau, pentru a aborda o chestiune mai apropiată de inima lui Warren – şi principala ei realizare politică – cei mai mulţi americani, inclusivi mulţi republicani, sunt în favoarea unei reglementări mai dure a marilor bănci; şi totuşi, chiar dinainte de învestirea lui Donald Trump, reglementările relativ moderate adoptate în urma crizei financiare din 2008 se află sub un permanent asediu politic.
De ce exercită un mic număr de oameni bogaţi atât de multă influenţă într-un sistem care teoretic ar trebui să fie o democraţie? Contribuţiile electorale sunt doar un aspect al poveştii. La fel, dacă nu chiar mai importantă, este reţeaua finanţată de miliardari a grupurilor de reflecţie, de lobby şi altele asemenea care configurează discursul public. Şi apoi mai este şi „uşa rotativă”: e deprimant de uzual ca foşti demnitari din ambele partide să primească slujbe la mari bănci, corporaţii, firme de consultanţă, iar perspectiva unei astfel de angajări este imposibil să nu influenţeze politicile statului atât timp cât ei încă se mai află în funcţia publică.
Nu în ultimul rând, modul în care presa prezintă politicile statului pare mult prea des să reflecte punctele de vedere ale celor bogaţi. Să luăm, spre exemplu, politicile pentru combaterea şomajului.
Şomajul din SUA se află în prezent la un minim istoric, doar 3,5% – iar acest şomaj minim l-am realizat fără nici un indiciu privind o inflaţie scăpată de sub control, ceea ce ne spune că eram capabili de această performanţă încă de la bun început. Vă amintiţi cum ne spuneau oameni precum Jamie Dimon, director executiv la JPMorgan Chase, că şomajul ridicat este inevitabil din cauza unui „deficit de deprinderi”? Se înşelau.
Dar ne-a luat foarte mult timp să ajungem aici, întrucât şomajul nu a bătut în retragere decât lent după apogeul atins după criză. Rata medie a şomajului a fost în ultimul deceniu de 6,3%, ceea ce se traduce în milioane de persoane-ani [volumul de muncă depusă de un individ într-un an – n.trad.] de şomaj inutil.
De ce nu ne-am revenit mai rapid? Cel mai important motiv a fost austeritatea fiscală – tăieri de cheltuieli, chipurile pentru reducerea deficitului bugetar, care au frânat permanent economia începând din 2010. Dar cine era obsedat de deficitul bugetar? Alegătorii, în general, nu erau – însă sondajele arată că, chiar şi atunci când şomajul depăşea 8%, bogaţii considerau că deficitul bugetar e o problemă mai mare decât lipsa locurilor de muncă.
Iar presa a transmis precum un ecou aceste priorităţi, tratându-le nu ca preferinţe ale unui grup restrâns de alegători, ci drept unică poziţie responsabilă. Cum remarca la acea vreme Ezra Klein de la Vox, când venea vorba de deficitul bugetar, părea că „regulile obişnuite ale neutralităţii jurnalistice” nu se mai aplicau; reporterii pledau făţiş în favoarea unor vederi politice care erau în cel mai bun caz controversate, neîmpărtăşite de o mare parte a publicului larg şi – ştim acum – substanţial eronate.
Dar erau vederile politice ale bogaţilor. Şi când vine vorba de abordarea viziunilor politice diferite, presa îi tratează adesea pe unii americani ca fiind mai egali decât alţii.
Ceea ce mă aduce iarăşi la campania electorală pentru 2020. Poate că nu sunteţi de acord cu ideile progresiste exprimate de Elizabeth Warren ori Bernie Sanders, ceea ce e în regulă. Însă presa încă îi mai datorează publicului o dezbatere serioasă a acestor idei, iar nu respingerea lor pe baza unei combinaţii între „părtinirea centristă” reflexă şi supoziţia conştientă sau subconştientă că orice politică neagreată de bogaţi trebuie să fie iresponsabilă.
Iar atunci când candidaţii vorbesc despre influenţa excesivă a bogaţilor, şi acest subiect merită o dezbatere serioasă, iar nu săgeţile superficiale pe care le-am văzut lansate în ultima vreme. Ştiu că acest tip de dezbatere îi scoate pe mulţi jurnalişti din zona lor de confort. Acesta este fix motivul pentru care şi avem nevoie de ea.
Paul Krugman, New York Times (preluare Rador)
