Erudiția franceză este legată organic de Annales. L’École des Annales este un sinonim al erudiției istorice. Annales de chimie et de physique, care au dat ulterior Annales de physique, îl are ca fondator pe Lavoisier. Primele anale, cele ale romanilor, înregistrau evenimentele notabile ale anului. În modernitate, începând din sec. XIX, Annales de physique înregistrau cele mai importante rezultate de fizică ale anului – în special, ale fizicii franceze, care număra încă, acum un veac, mulți dintre cei mai valoroși savanți ai lumii.
Evident, aproape toți autorii care publicau atunci în Annales erau francezi. De aceea, cuprinsul tomului întâi al revistei Annales de Physique din 1934 prezintă, cel puțin pentru cititorul român, o surpriză de proporții: trei dintre cei opt autori sunt români – Horia Hulubei, George Manu (Mano, în revistă), Radu Țițeica. Un alt nume – Yvette Cauchois – va fi legat, într-un mod neașteptat, de România. Cam în același timp, un alt român, Șerban Țițeica, publica în alte Anale (Annalen der Physik, Leipzig) o teză de doctorat, redactată sub îndrumarea unuia dintre fondatorii mecanicii cuantice, Werner Heisenberg.
Prezența a trei autori români într-un singur număr din Annales, ori în oricare altă revistă de prestigiu comparabil, a fost o performanță ce nu avea să se mai repete, în ciuda mersului ascendent al fizicii românești post-belice. Și o măsură indubitabilă a calității celor trei, judecată după cele mai exigente standarde internaționale.
Dincolo de statistici, este tulburător să constatăm că trei dintre autorii care apar în Annales de Physique din 1934 au avut destine pilduitoare pentru complexitatea și tragismul secolului XX, legate, previzibil sau imprevizibil, de România: ne referim la Horia Hulubei, George Manu și Yvette Cauchois. Le vom descrie pe scurt.
Să începem cu Horia Hulubei. Întors în țară, Hulubei a primit o conferință, și apoi o catedră, la universitățile din Iași și – ulterior – București; în timpul războiului, și-a asumat ingrata funcție de rector al celei din urmă. A devenit membru corespondent al Academiei Române în 1937, și membru titular în 1946. Hulubei s-a dovedit un profesor devotat, erudit și generos, dar lipsa aparaturii l-a împiedicat să-și continue cercetările. Lucrările sale importante au rămas acelea din anii ’30, cele mai multe elaborate împreună cu Yvette Cauchois. În anii stalinismului, a fost arestat (si eliberat în urma intervenției lui Frédéric Joliot Curie), și a fost victima unor „demascări” extrem de periculoase, pe care le-a trecut cu bine, spre norocul său și al întregii fizici românești. Savantul a reușit astfel să-și ducă la bun sfârșit ctitoria vietii sale – Institutul de Fizică Atomică de la Măgurele. Hulubei a rămas în memoria colectivă figura luminoasă a creatorului fizicii moderne românești, un reper al competenței, altruismului, eleganței comportamentale, spiritului practic, în egală măsură eficient și cordial.
Traiectoria lui Manu a fost diferită. Deși Marie Curie îi propusese un post permanent la prestigiosul său Institut du Radium din Paris, pe care îl refuzase, preferând să slujească știința din țara sa, funcționarii din ministerul dâmbovițean al învățământului i-au repartizat lui Manu, reîntors în România, un biet post de asistent suplinitor. Nici soarta eminentului Șerban Țițeica nu a fost mai bună: fostul doctorand al lui Heisenberg (Premiul Nobel pentru fizică, 1932) este trimis, tot asistent suplinitor, la catedra de analiză matematică a Politehnicii din București (!). Catedrele erau păstrate, de mafia ministerului (așa-zisa Falangă), pentru a fi oferite diferitelor nulități agreate. Manu dezvăluie, în presă, câteva din abuzurile devenite notorii ale mai-marilor ministerului (falangiștii), și se alege cu o sancțiune. Deși nu-și poate continua cercetările experimentale, din lipsă de aparatură, Manu își valorifică teoretic rezultatele obținute la Paris, și publică o serie de lucrări, referitoare la atenuarea fasciculelor de particule grele, la trecerea prin substanță. Subiectul atrage atenția lui Șerban Țițeica, a cărui abordare corectează teoriile anterioare ale lui Bohr, Bethe si Bloch (toți trei nobeliști). Țițeica publică, pe această temă, trei lucrări (ultima în modestul Bulletin de la Société Roumaine de Physique, în 1937). Bohr îi răspunde după război (1948), când viața științifică occidentală revenea la normalitate, într-un voluminos articol de sinteză (144 pagini), în care citează lucrarea lui Țițeica din 1937. Este, se pare, singura citare de către Bohr a unui fizician român.
În Memoriul de titluri și lucrări elaborat în urma unei cerințe a ministerului adresată tuturor universitarilor, Manu enumeră citările lucrărilor sale; printre aceste citări sunt articole ale lui Rutherford (Premiul Nobel pentru chimie, 1908) – două citări, Lawrence (Premiul Nobel pentru fizică, 1939) – două citări, Bethe (Premiul Nobel pentru fizică, 1967) – cinci citări, Marie Curie (Premiul Nobel pentru fizică, 1903, și pentru chimie,1911). Manu este, până astăzi, fizicianul român (și stabilit în România) care a acumulat cel mai mare număr de citări de la nobeliști. Pentru cititorul mai puțin familiarizat cu fizica, amintim că Rutherford este considerat părintele fizicii nucleare, iar Lawrence este inventatorul ciclotronului (primul accelerator modern de particule încărcate electric); numele său a fost dat unui element trans-uranian, Lawrencium, și unui celebru laborator al Universității Berkley, California. Nu trebuie uitat, în evaluarea acestei performanțe, că numărul articolelor indicate în bibliografia unei lucrări științifice era, în perioada interbelică, relativ mic (de regulă, sub 10 per lucrare), comparativ cu cel de astăzi (de regulă, 30 – 50 per lucrare). De asemenea, rezultatele experimentale ale lui Manu au fost trecute în celebrele tabele Landolt – Börnstein.
Ministerul nu pare nici impresionat, nici interesat de performanțele lui Manu, care rămâne un modest asistent; studenții sunt astfel privați de șansa de a profita de uluitoarele sale cunoștințe de fizică și de excelentele sale calități pedagogice. La îndemnul prietenilor, Manu ține (benevol și neretribuit) o serie de conferințe sub egida Societății Române de Fizică, în special pe subiecte de fizică nucleară. Acestea vor forma punctul de plecare în redactarea primului curs de fizică nucleară în limba română, apărut în 1940, cu o prefață elogioasa scrisă de Hulubei. [Simptomatic pentru grija față de înaintași a lumii românești este faptul că lucrarea a dispărut din biblioteca Facultății de Fizică a Universității din București.] Totodată, împreună cu Radu Grigorovici, Manu organizează, la sfârșitul anilor ’30, primul laborator de fizică nucleară al Universității. Deși modest, laboratorul permite familiarizarea studenților cu cel mai modern capitol al fizicii de atunci.
Dar anul 1940 marchează sfârșitul României Mari și al democrației, câtă mai rămăsese după dictatura regală. Radu Grigorovici povestea că l-a văzut pe Manu, plângând cu disperare pe culoarele Facultății, după asasinarea lui Iorga. Aventura antonesciană avea să se termine, cum știm, printr-o catastrofă. Prin 1943 devenise clar că Germania va pierde războiul. (Tot Radu Grigorovici povestea că, în primele zile ale lui septembrie 1939, Manu invitase câțiva colegi în cabinetul său de la Facultate, pentru a analiza evoluția conflictului. Pe o hartă trasată din memorie, cu o siguranță uimitoare, Manu a cântărit șansele de victorie ale beligeranților, și a ajuns, după vreo 20 de minute de analiză, la concluzia că Germania va fi înfrântă. Patru ani mai târziu, prognoza lui Manu avea să se dovedească corecta.) Pentru cei conștienți de consecințele catastrofale ale transformării României într-un stat comunist, se punea problema rezistenței în fața previzibilei invazii sovietice.
Se contura ceea ce avea să se numească, mai târziu, Mișcarea Națională de Rezistență (MNR), care a reunit, în principal, reprezentanți ai partidelor istorice. Manu s-a implicat în MNR, încercând să-i atragă în rezistență pe legionarii moderați. Cunoștea bine mediul legionar; el însuși se înscrisese în partidul Totul pentru Țară (în 1937). O făcuse, probabil, sub influența unchiului său, generalul Zizi Cantacuzino – Grănicerul, președintele de atunci al partidului. Corupția din viața universitară, în particular, și din întreaga societate românească, în general, îi vor fi slăbit încrederea în moralitatea și virtuțile democratice ale partidelor istorice. Manu nu ocupase nici o funcție în partidul Totul pentru Țară, nu se manifestase politic în nici un fel. Era perceput, în consecință, ca un moderat, astfel că nu suferise nici o persecuție din partea guvernului antonescian, atât de dur cu foștii legionari. Perspectiva iminentei ocupații sovietice era atât de serioasă, încât diferențele între diferitele opțiuni politice ale celor dispuși să-și asume riscul rezistenței trebuiau puse între paranteze.
MNR însemna un grup de persoane dispuse să acționeze „când va veni momentul”, dar care nu făcuseră nimic concret împotriva puterii comuniste instalate în România. Nu avea, practic, nici armament, nici muniție, iar cei mai mulți dintre membrii ei nu aveau pregătire de luptă. Nu avea cunoștință, se pare, de nici unul dintre grupurile de rezistență armată în curs de constituire, de exemplu Arnăuțoiu sau Gavrilă Ogoranu. Manu își folosise o bună parte din timp scriind și dactilografiind cartea sa, În spatele Cortinei de Fier, semnată Testis Dacicus (Martorul dac) [publicată în 2004, la Editura Kullusys], care fusese distribuită unor reprezentanți ai aliaților. Aceștia nu păreau să aibă mandatul de a încuraja vreo mișcare de rezistență. Iar sintagma „când va veni momentul”, desemnând declanșarea războiului anglo-american împotriva Uniunii Sovietice, plasată de Maniu într-un viitor apropiat („un an – doi”, așadar 1946-47), părea tot mai lipsită de conținut. Pus pe lista persoanelor ce trebuiau sa fie arestate încă din 1945, Manu este ridicat doar în 1948; serviciile secrete avuseseră nevoie de trei ani pentru construirea eșafodajului de minciuni care demascau activitatea „dușmanilor de clasă”. Privind retrospectiv, se pare că rolul lui Manu în procesul pregătit „grupului de complotiști, spioni și sabotori” era de a demostra „cârdășia dintre capitaliști, legionari și imperialiștii anglo-americani” (vezi studiul Un om al istoriei: George Manu, de Maria Someșan și Mircea Iosifescu, în Curierul de fizică, nr. 4/1997, în principiu accesabil la http://curieruldefizica.nipne.ro/). Manu avea, într-adevăr, legături în lumea industriașilor, în corpul diplomatic și în mediul legionar. Dintr-un intelectual idealist, autor al unei monografii a României sub ocupație sovietică, neimplicat în nici o acțiune violentă, Manu devine elementul-cheie al unei monstruoase (dar, evident, fictive) alianțe legionaro-capitalisto-anglo-americane, menită să spulbere regimul de democrație populară proaspăt instalat. De aici, asprimea extremă a pedepsei care avea să i se aplice, și care avea să-l răpună, după un regim de exterminare, pe 12 aprilie 1961, la Aiud. Refuzul categoric al oricărei forme de colaborare cu autoritățile comuniste – colaborare care i-ar fi salvat viața, și i-ar fi asigurat poate un loc de muncă în fizica nucleară, atat de prețuită în anii ’50 – surprinde mai puțin, dacă amintim că Manu era al șaselea descendent direct,pe linie maternă, al lui Constantin Brâncoveanu. Tulburator este și faptul că, pe line paternă, Manu coboara din Cantemirești (mai exact, din Antioh, fratele lui Dimitrie), astfel că urmașii săi împacă și duc mai departe sângele celor două ilustre familii rivale.
Al treilea dintre autorii care apar în Annales de Physique din 1934, pe care i-am menționat mai sus, este Yvette Cauchois, devenită foarte interesată de România, prin povestirile colegilor ei de doctorantură, Hulubei și Manu. O fotografie cu contururi vagi ni-i arată pe cei trei, flancându-i pe nobeliștii lor conducători de doctorat, Jean Perrin și Marie Curie, imediat după susținerea tezelor. Yvette Cauchois, cea mai tânără dintre foștii doctoranzi, stângace într-o rochie făcută mai curând pentru a ascunde frumusețea, decât pentru a o pune în valoare, îl flanchează pe Jean Perrin. Lângă ea, Hulubei – zâmbitor, dar reținut. În stânga, lângă Doamna Curie, Manu – singurul care pare exuberant.
