”Când Statele fixează plafoane ale unor prețuri, consecința e una singură: scăderea cantității de marfă de pe piață și apariția pieței negre. Și asta fie că discutăm de prețurile produselor alimentare, fie că e vorba de prețul banilor- dobânda”, a spus vineri Cristian Popa, membru în CA al BNR, la conferința The Future of Europe. El a dat exemplul limitării prețului la cartofi. ”Dacă mâine, Statul va reglementa prețul cartofilor la un nivel mai mic decât prețul de producție, cartofii fie vor dispărea de pe rafturi, fie vor exista pe o piață neagră a cartofilor- la prețuri mai ridicate- care o va înlocui pe cea oficială. Consumatorii de cartofi ar pierde în ambele cazuri, întrucât ori nu vor mai avea acces la cartofi, ori accesul la ei va fi mai scump. La fel se întâmplă și dacă vorbim de prețul capitalului- dobânda”, a spus Popa. Discursul lui vine în contextul unei inițiative legislative controversate a senatorului PSD Daniel Zamfir, care propune limitarea dobânzilor la credite.
”Dacă prețul impus de reglementatori sub costul lui, se va întâmpla același lucru ca și cu cartofii. Capitalul e un produs ca oricare altul”, a mai spus Popa.
Sigur că legiuitorii au posibilitatea de a limita prețuri maxime sau minime, a mai adăugat Cristian Popa, dar nu e sigur că obiectivul pentru care ar face asta- protecția cumpărătorilor- ar fi atins. Și aste fie și pentru simplu fapt că ar viola dreptul proprietarului unei mărfi de a dispune de ea în mod liber. ”Mises (Ludwig von- n.red) ne spune că a existat o întreagă istorie a celor care au încercat să limiteze prețurile- împărați, regi, dictatori, dar care nu au reușit. Toți au eșuat în intenția lor. Este foarte posibil ca legiuitorul să aibă o bună intenție când face acest lucru. Doar că rezultatul va fi cu totul altul. Chiar dacă limitezi prețul unui bun anume, aceast lucru se transferă și către prețurile altor produse”, spune Popa.
Proiectul de plafonare a dobânzilor a trecut de Parlament, dar a fost contestat de PNL la Curtea Constituțională, instituția urmând să se pronunțe în cauză.
Mises dă exemplul limitării prețului la lapte, un exemplu farte elocvent. Guvernul aude că oamenii se plâng de creşterea preţului laptelui. Şi laptele este cu siguranţă foarte important, mai ales pentru generaţia în creştere, pentru copii. Aşa că guvernul decretează un preţ maximal pentru lapte, un preţ inferior preţului potenţial care s-ar stabili pe piaţă. După care guvernul exclamă: „Sigur că am făcut tot ce era necesar pentru a asigura părinţilor săraci posibilitatea de a cumpăra tot laptele de care au nevoie ca să-şi hrănească copiii.”
Dar ce se întâmplă? Pe de o parte, preţul scăzut al laptelui sporeşte cererea de lapte; persoanele care nu-şi permiteau să cumpere lapte la un preţ mai mare, sunt acum în măsură să-l cumpere la preţul decretat de guvern.
Pe de altă parte, unii dintre producători şi anume aceia care produc laptele la costul cel mai ridicat – deci aşa numiţii producători marginali – suferă acum pierderi, deoarece preţul decretat de guvern nu le acoperă costurile. Este aici o trăsătură importantă a economiei de piaţă. Antreprenorul privat, producătorul privat, nu poate suporta pierderi pe termen lung. Şi cum nu poate suporta pierderi producând lapte, el îşi restrânge producţia destinată pieţei. Poate să-şi vândă câteva vite la abator sau, în loc de lapte, poate să vândă produse derivate, bunăoară smântână, unt sau brânză. Aşa că intervenţia guvernului asupra preţului laptelui are drept consecinţă mai puţin lapte ca înainte şi creşterea cererii de lapte, simultan. Unii oameni dintre cei dispuşi să plătească preţul decretat de guvern, n-au de unde să cumpere.
Altă consecinţă este că persoanele cele mai preocupate se vor grăbi să fie primele la magazine. Vor avea de aşteptat afară. Cozile lungi de oameni aşteptând în faţa magazinelor apar întotdeauna ca un fenomen obişnuit în oraşele unde s-au decretat preţuri maximale pentru bunurile considerate de guvern importante. Aşa s-a întâmplat pretutindeni unde preţul laptelui a fost controlat, spune Mises.
Orice ar face guvernul, faptul că există numai o cantitate mai mică de lapte rămâne. Aşa că oamenii sunt şi mai nemulţumiţi ca înainte. Deci guvernul îI întreabă pe producătorii de lapte (căci nu are destulă imaginaţie ca să-şi răspundă singur): „De ce nu mai produceţi aceeaşi cantitate de lapte pe care o produceaţi şi mai înainte?” Şi capătă răspunsul: „Nu putem, deoarece costurile de producţie sunt superioare preţului maximal stabilit de guvern.” Acum guvernul studiază costurile diverşilor factori de producţie şi descoperă că unul dintre aceşti factori este furajul.
„Bine,” zice guvernul, „acelaşi control pe care l-am aplicat laptelui îl vom extinde acum la furaje. Vom stabili un preţ maximal pentru fân şi atunci veţi fi în măsură să vă hrăniţi vacile la un preţ mai scăzut, cu mai puţină cheltuială. Totul va fi în regulă; veţi reuşi să produceţi şi să vindeţi mai mult lapte.”
Dar acum ce se întâmplă? Se repetă aceeaşi poveste cu furajul şi după cum bănuiţi, pentru aceleaşi motive. Producţia de furaj scade şi guvernul este din nou confruntat cu o dilemă. Aşa că guvernul recurge la noi anchete, pentru a afla ce se petrece cu producţia de furaje. Şi primeşte de la producătorii de furaje o explicaţie aidoma celei prezentate de producătorii de lapte, mai înainte. Aşa că guvernul trebuie să mai facă un pas, pentru că ţine să nu abandoneze principiul controlului preţurilor. Stabileşte preţuri maximale pentru factorii de producţie implicaţi în producţia de furaje, şi povestea se repetă.
Simultan, guvernul începe să controleze nu numai preţul laptelui, ci şi pe cel al ouălor, al cărnii şi al altor necesităţi. Şi de fiecare dată guvernul obţine acelaşi rezultat, de fiecare dată consecinţele sunt aceleaşi. Odată ce a fixat preţuri maximale pentru bunurile de consum, trebuie să le extindă mai departe la factorii de producţie şi să limiteze preţurile factorilor necesari pentru bunurile de consum afectate de controlul preţurilor. Şi astfel, începând cu numai câteva preţuri controlate, guvernul trebuie să se retragă tot mai adânc înapoi pe trptele superioare ale procesului de producţie, fixând preţuri maximale pentru tot felul de factori, inclusiv preţul muncii salariate, deoarece, desigur, fără controlul salariilor, politica de „control al costurilor” n-ar avea sens.
În cadrul programelor sale de reforme, Diocleţian a emis în anul 301, un edict cu privire la preţuri (edictum de pretiis rerum venalium), în care se stabileau preţuri maximale pentru toate mărfurile, inclusiv pentru mâna de lucru, prescriindu-se pedepse aspre pentru contravenienţi. Deoarece nu ţinea seama de realităţile vremii (diferenţa de preţuri între regiuni, circulaţia mărfurilor, etc.) edictul s-a dovedit nepractic, fiind abrogat la scurt timp după publicare.
