Progresul frustrează. Iată ideea principală a acestui articol și, la drept vorbind, singura; nu este nevoie de continuarea lecturii, în caz că ideea deja a convins. Iar dacă nu a convins din prima, continuarea lecturii este deasemenea futilă, deoarece nu va convinge nici de aici încolo.
Motivul este vârsta cititorilor acestei platforme: dacă nu toți, atunci imensa lor majoritate sunt născuți înainte de 1989, adică sunt bătrâni, iar bătrânii nu pot fi convinși, ei sunt impermeabili la argumente. Am norocul de a discuta cu oameni născuți după Revoluție și chiar după 2000, iar verdictul lor este nemilos: „Ești moș, Nea Mihăiță”. Eu nu mă simt așa, dar mă înclin în fața evidenței. Iar evidența e că tinerii au dreptate chiar și când n-au, pentru ei vor avea pe cap toate problemele rămase în urma noastră. Iar problemele, ca să zic așa, sunt multe.
Una dintre ele este educația, nivelul nostru de educație. Noi, oamenii eclozați din comunism, suntem cam tâmpiți: nu reușim să înțelegem cuvântul scris. Mai exact, nu distingem între ceea ce citim într-un text și ceea ce am vrea să citim în acel text. Și mai exact, avem mari dificultăți în a deosebi ceea ce este adevărat de ceea ce am vrea noi să fie adevărat; emoția bate intelectul, atât cât e. Îl bate rău!
La 14 mai anul curent, domnul profesor Dan Ungureanu a binevoit a publica aici un articol intitulat „Sfârșitul emigrației”. Nu este un articol lung, nici tehnic, nici greu de priceput. Autorul afirmă lucruri simple, și anume: după stagnarea din deceniul 1990 – 2000 și progresul lent din 2000 – 2010, nivelul de trai din România a crescut accelerat în deceniul 2010 – 2020, iar această creștere pare să continue și în prezent (1); mult-visata convergență, adică „ajungerea din urmă” a Europei (tot încercată de la pașoptiști încoace) a început deja să se vadă, adică în România nu se mai trăiește de zece ori mai prost, ci doar de două ori mai prost (2); având în față exemple istorice bine documentate (Italia, Irlanda, Spania, Portugalia), profesorul Dan Ungureanu consideră (prevede, profețește, prorocește, presupune) că în 2025 – 2030 România va înceta să fie o țară de emigrație (din care se pleacă la muncă) și va deveni o țară de imigrație (în care se vine la muncă), chiar dacă nu spune clar cine (de unde, de pe ce continent) va alege România ca destinație pentru el și copiii lui (3); mai afirmă autorul și că o anume „revenire a diaporei” (Romanian Aliyah?) este posibilă și chiar probabilă, chiar dacă nu se aventurează în a da detalii despre proporțiile acestei eventuale reveniri (4).
Articolul este interesant și a fost bine prizat de comunitatea Contributors (peste zece mii de vizualizări, nouăzeci de comentarii). O mică parte a acestor comentarii este la înălțimea articolului; cele mai multe comentarii, însă, izbesc prin neobișnuita lor corcire a prostiei cu răutatea. Am să dau exemple atât din prima, cât și din cea de-a doua categorie (nu editez nimic, las totul așa cum e): „Felicitări pentru analiza dvs. As vrea să văd mai multe analize de acest fel. Problema nu este nouă, se știa de ea de ani de zile, dar modul dvs de prezentare este foarte clar și nu prea lasă loc de interpretări” (Brăduț Boloș). „Sfarsitul emigratiei, inceputul imigratiei. Daca prelungim evolutia salariului mediu, in anul 2030 probabil salariul mediu va ajunge spre 1200-1300 euro net. La banii astia, Romania nu va duce lipsa de imigranti dispusi sa munceasca. Chiar si la salariile actuale, angajatorii gasesc foarte usor zeci de mii de muncitori asiatici dispusi sa vina in fiecare an sa munceasca in constructii, horeca etc” (Vlad). „Indraznesc o observatie, rezultata dintr-o experienta personala. In domeniul IT dorinta de emigrare e destul de mica, chiar daca salariile oferite in afara Romaniei sunt mai mari (in unele cazuri, SUA, mult mai mari). Exista si perceptia inversa, adica teama de necunoscut, lipsa apetitului pentru schimbare (atunci cand situatia personala in tara e buna)”. (PAFI)
Și acum iată-i pe zmeii netului, pe cei din a doua categorie: „dle, dumneata ai fost intr-un spital din elvetia, unul din italia si unul din romania?” (Lucicà). „Cred ca articolul compara mere cu tancuri” (Jean Dujman). „Cele mai bune glume ca le-am auzit in ultima vreme. 32 DE ANI DE NEPASARE, FURT si NIMIC REALIZAT – asta e motivul emigratiei” (Andrei T). Și preferatul meu, motivul real pentru care mă screm să scriu acest text pentru care nu mă plătește nimeni (îl scriu așa, doar din bunătate!): „Vai, ce viitor luminos ne aşteaptă! […] Deocamdată, pentru omul de rând şi democraţia şi economia de piaţă sunt un dezastru care, de vreo treizeci de ani, doar se adânceşte şi se agravează” (OMUL DE RÂND).
Îi las deoparte pe Lucică, Jean și Andrei; au și ei dreptul la un punct de vedere, cum îl are toată lumea. Cu Omul de Rând am eu ce am! Motivul se știe: ca ziarist recalificat muncitor manual, mi-am frecat coatele trei ani la rând cu Oamenii de Rând din diaspora londoneză, iar „frecarea” asta m-a făcut să-mi schimb părerile despre români, românitate și sentimentul românesc al gândirii. I-am auzit văicărindu-se neîncetat – când opreau manelele – despre cât de bine era pe „vremea lui Nea Nicu” și cât de rău este „acum” (2014 – 2016), deși munceau pe bani adevărați, din care trimiteau sume considerabile acasă, în satele lor de năpăstuiți. Mereu aceeași placă: înainte de Revoluție a fost raiul pe pământ în România, iar dup-aia totul s-a dus dracului, de treizeci și ceva de ani țara merge din rău în mai rău. La început am crezut că Oamenii de Rând glumeau, vă spun cinstit. Pe urmă am înțeles că nu. Iar mai pe urmă am înțeles că aveau dreptate.
Pentru că, da: progresul frustrează. Să zicem că progresul este „creșterea nivelului de trai” – cât de idiot să fii încât să nu vezi că nivelul de trai a crescut enorm în România, nu numai față de Anul Zero (1989), cât și față de întreg Deceniul Prăbușirii (1979* – 1989)?! Iar dacă vezi, de ce nu accepți? Răspuns: pentru că n-a crescut pentru toată lumea. Unii au rămas în urmă. Oamenii de Rând, da! De ce să n-o spunem? De ce să ne mai prefacem? Oamenii de Rând au fost educați în școala comunistă (de unde au ieșit mai proști ca oile) și au lucrat în uzinele Epocii de Aur (unde n-au învățat altceva decât să fure). Cum ar putea să țină pasul cu progresul tehnologic, social și economic? Cum, când ei nu sunt în stare să citească, darămite să se recalifice în noile meserii, în cele cerute de piața muncii? Da, atunci după Revoluție, guvernele lui Nea Nelu le-au oferit Oamenilor de Rând o șansă nesperată, o șansă extraordinară: pensionarea anticipată, cea „pe caz de boală” și altele asemenea, șansă pe care Omul de Rând n-a fost fraier s-o rateze. A înhățat-o cu ambele mâini și, timp de douăzeci de ani, nu i-a mai dat drumul. Doar că acum, azi, Omul de Rând a rămas și fără această ultimă ocazie de-a accede, din punctul lui de vedere, la o viață mai bună. La una cum vrea el, adică fără muncă.
Rămâne totuși o întrebare: ce mă califică pe mine, Mihai Buzea, să fac un asemenea tapaj? Să jignesc milioane de români pe care nu-i cunosc și care – poate! Poate, dar nu cred – nu merită asemenea vorbe rele? Răspuns: eu sunt Omul de Rând. Eu am ratat cu totul prosperitatea din deceniul 2010 – 2020. Mie nu mi-a folosit câtuși de puțin valul de bani care a acoperit țara odată cu aderarea la UE, dar mai ales odată cu ieșirea din Criză; sunt ca și CAP-ul din scheciurile trupei Divertis: „Zidurile mi-s moloz / Am ajuns ca un colhoz”. În afară de a emigra, ce altceva puteam face?! Meseria de ziarist a murit, nu se caută, nu mai e plătită, iar capitalurile mele (de care m-a întrebat cândva un comentator mai tânăr) sunt sublime, dar nu există – în sensul că nu am casă, apartament, mașină, bicicletă sau măcar un câine. Aici și doar aici îmi permit să fiu în dezacord cu profesorul Dan Ungureanu: orice progres naște și loseri, iar pentru un loser, plecarea din țară este soluția evidentă. Și, de fapt, singura. Eu cred că emigrația va continua.Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
