Uluitor, contrariant, sfidând fizica politică, Liviu Dragnea (și odată cu el PSD-ul profund) rezistă!

Comentariu de Contele de Saint Germain (Preluare blog):  

Lider puternic nu înseamnă, neapărat, lider binefăcător. Ba parcă, cel mai adesea, înseamnă lider răufăcător. Avem cel puțin două exemple de acest fel în istoria recentă: Corneliu Vadim Tudor și Traian Băsescu. Oamenii ăștia chiar au făcut partide de la zero, pe care apoi le-au transformat, prin forța naturii lor dominatoare, în stindard de luptă personală și mijloc de guvernare a țării. După ce au dispărut ei, și progeniturile lor politice s-au stins. Dovadă că respectivii nu au fost creatori de perenitate ci mobilizatori de energii.

În momentul de față, singurul partid puternic din România este PSD. Puternic prin moștenire, cam după modelul Editurii Humanitas. Așa cum moștenitoarea Editurii Politice a devenit Editura Humanitas, tot astfel PSD a devenit moștenitorul PCR. Prin încredințare directă.

Cum lupți, dacă îți propui să lupți, cu un astfel de partid care a moștenit o imensă bază materială și umană, dar și uriașe lesturi doctrinare? La întrebarea asta tot încearcă, de 30 de ani, să găsească răspunsul câștigător forțe nu neapărat rău intenționate față de destinul României, dar, în tot cazul, până acum dispuse la mari compromisuri, uneori deloc patriotice.

Vadim Tudor a încercat să mobilizeze o armată de contrabalans la PSD exacerbând sentimentul naționalist, încercând să-l împingă spre stânga extremă. Mulți români s-au încolonat să-l urmeze pe un astfel de drum, dar nu îndeajuns de mulți ca să-i asigure victoria. Căci extremismul de orice fel la conaționalii noștri nu e ceva dominant în gena lor. A murit Vadim, s-a terminat cu România Mare.

Traian Băsescu a mizat pe exploatarea slăbiciunilor umane, pe frică și pe forța de convingere a secretelor copromițătoare (căci așa sunt balcanicii, mai slobozi la încălcat virtuți și mai îndulgenți cu ținerea păcatelor proprii sub obroc). A mizat pe șantaj, pe intimidare, pe agresivitate, pe furat fără scrupule, și a avut țara la butonieră 10 ani fără ca cineva să-l poată disloca.

Dar, după legea inerției dominatoare a corpurilor mari, de fiecare dată uriașul PSD a revenit la putere. Și, odată cu această revenire, s-a reactivat inevitabil și dorința adversarilor săi de a-l distruge.

Astăzi suntem în situația unui nou experiment, unei noi încercări de șubrezire a PSD până la fisurare. De această dată planul de luptă este conceput și coordonat de serviciile secrete, într-o largă colaborare transfrontalieră, într-o fără precedent conspirație la nivelul politicii interne. După ani îndelungați de pregătire a imploziei, de împănare a tuturor structurilor centrale și locale ale PSD cu infiltrați meniți a fi puși în acțiune la o comandă bine calculată ca moment, cineva a apăsat pe buton. Efectul de domino este evident: Ponta, Grindeanu, Tudose, Firea…

Dar uluitor, contrariant, sfidând fizica politică, Liviu Dragnea (și odată cu el PSD-ul profund) rezistă!

Nimeni nu mai ințelege nimic. Să fie Liviu Dragnea, cu aspectul lui de frizer provincial, întruparea unui nou model de lider puternic de partid? Cu glumițele lui de șmecheraș benign, cu aluziile lui ca de telenovele sudamericane dar și cu unele mișcări neașteptate care te fac să reflectezi că în spatele cerului senin ar mai putea exista ceva important la care noi, muritorii de rând, nu avem acces?

Ce-a căutat el, tocmai el, la investirea lui Trump?

Din ce contrarietăti, informații și alinieri astrale și-a tras forța să-și înlocuiască doi prim – miniștri pentru a ajunge la soluția (și ea plină de pericole dar, iată, încă funcțională) a Vioricăi Dăncilă pe post de păpușă voodoo?

Și apoi mișcarea cu Israelul, cu mutarea ambasadei la  Ierusalim… Asta nu este, totuși, o manevră de om de paie. A existat un calcul, un plan, o finalitate asumată…

Concluzia este, ne place sau nu, că Liviu Dragnea a ajuns, în acest moment, un lider de partid puternic. Iar „jupânii” de sub el, mă refer la celebrii baroni ai PSD despre care se zice că fac și desfac totul pe plan local, simt asta. Cu inegalabilul lor instinct de supraviețuire înțeleg că ambuscada în care a fost atras partidul lor de către profesioniști ai schimbărilor nedemocratice le amenință vital hegemonia și că, pentru a rezista, au nevoie de Dragnea. De-asta îl susțin total.

Războiul, însă, continuă!

Și doar cu disciplină spartană, cu un lider extrem de autoritar, ascultat de toți ostașii, din toate armele, el poate fi ținut sub control.

Dacă acest lider cade acum, când încleștarea a ajuns la paroxism, PSD va trebui să arboreze steagul alb.

Aceasta este miza!

Cine (din interiorul PSD) nu se gândește la ea înseamnă că are promise compensații de la adversari.

De-asta spun: democrația de partid e bună, dar pe timp de pace. În vremuri de război e nevoie de comandă unică și fermă.

De ce, în conjunctura actuală, sunt de partea PSD, am explicat în articolul anterior.

Prin urmare aștept episoadele următoare pentru a le comenta împreună și pentru a avea astfel sentimentul că nu stăm cu brațele încrucișate atunci când țara fierbe.