O gluma reusita: Tariceanu – premierul opozitiei

COMENTARIU DE BOGDAN TIBERIU IACOB (PRELUARE INPOLITICS.RO):

Una dintre cele mai rostogolite teze ale ultimelor zile e cea a unui guvern al opoziției cu Tăriceanu premier, care s-ar realiza în cazul desprinderii ALDE de PSD și al susținerii unei moțiuni de cenzură. O teză bine alimentată de ceea ce pare a fi un conflict aproape total între PSD și partidul fostului liberal și care nu ar mai lăsa zile multe de parteneriat. Bine zis, însă, că doar pare.

Principala întrebare: dacă scenariul respectiv ar deveni realitate, care ar fi consecințele?

Va să zică, Călin Popescu Tăriceanu votează moțiunea de cenzură anti-Dăncilă a opoziției și, în schimb, primește drept răsplată postul de prim-ministru.
Din partea președintelui Klaus Iohannis.
Care e disperat să prindă și al doilea mandat prezidențial la alegerile de anul viitor.
Ori, e clar, cea mai bună idee pentru el de a-și spori șansele e să încropească o alianță de guvernare din 6-7 partide medii/mici – PNL, USR, PMP, UDMR, MRÎ, ALDE, PRO România – care se urăsc între ele și își vor disputa la europarlamentare aceeași parte a eșichierului politic.
Un guvern care ar deconta oalele sparte de PSD, pentru că nu ar avea timpul necesar să repare cît de cît lucrurile pînă la prezidențiale.
Și l-ar mai avantaja pe Iohannis ca în fruntea guvernului să se afle un politician cu experiență mare, care știe deja toate cotloanele palatului Victoria și care visează, el însuși, președinția României. Un politician care i-a ținut piept cu succes taifunului Băsescu.
Un politician care, înarmat cu puternica funcție de prim-ministru, ar putea da atacul la PNL în sensul unei preluări a acestuia, fie ea și semi-ostile.

Scenarii mai realiste ar fi creat pînă și frații Grimm.

Unica șansă reală la un nou mandat a lui Iohannis, așa cum am mai scris, e un guvern condus tot de Dăncilă, care să continue să facă boacăne și anul viitor și un PNL slab, condus de o marionetă ca Orban, care să privească la Iohannis ca la o locomotivă și ca la un salvator, fără a-i trece prin cap gîndul desemnării unui alt candidat.

Cei care speră în dezertarea lui Tăriceanu de lîngă PSD ar trebui să ia în calcul o strategie abilă a ALDE, foarte probabil la înțelegere cu PSD.

În politica unei țări, cel mai mare pericol îl reprezintă o grupare care reușește performanța de a ocupa concomitent locul puterii și pe cel al opoziției.

Iar PSD și ALDE pare că reușesc asta în ultima vreme.

În loc ca presa să relateze lupta opoziției contra puterii, relatează pe larg despre ciocnirea între partidele puterii. Ori despre interminabila remaniere. Ori despre bătălia din interiorul PSD. Iar opoziția reală e nevoită să se mulțumească doar cu firimituri mediatice.
Fiecare replică a lui Tăriceanu e difuzată asiduu, analizată, disecată, tălmăcită și răstălmăcită, că e sau nu e cazul.
Vin la rînd pozițiile pesediștilor, apoi alte răstălmăciri și tot așa.
Cît despre sondaje, dacă le privim atent observăm că ele marchează în general redistribuiri ale votului în sînul celor două tabere, dar nu și de la o tabără spre alta, adică ceea ce ar trebui să urmărească opoziția.
În vremea asta, liderul opoziției, Ludovic Orban, cînd nu bagă plîngeri penale, se produce la Festivalul zaibărului și al prazului și se face că a uitat ce e aia moțiune de cenzură.
În loc să se adune, opoziția mai tare se disipează, pe fondul deciziei USR și MRÎ de a avea candidat propriu la președinție și al antipatiei dintre formațiunile de pe dreapta.

Jocul ALDE și al PSD are și un alt scop, cît se poate de concret: cele două partide nu pot candida împreună la europene, fiind din grupuri politice diferite. Este crucial, însă, să ia cît mai multe procente la respectivele alegeri.
PSD are nevoie să pună o zestre importantă de aleși pe masa socialiștilor europeni, aflați în cădere masivă în sondaje, după cum e la fel de important numărul de europarlamentari pentru eventuale negocieri de afiliere la alt grup european.
Cît despre ALDE, dacă nu ia minim 10% în alegeri, e ridicol să se gîndească la o candidatură prezidențială a lui Tăriceanu.

Pentru ca alianța de la putere să scoată un scor cît mai bun în alegeri, e important ca PSD să acopere bine partea stîngă, iar ALDE să extragă cît mai mult din voturile dreptei, pentru a întări impresia de slăbiciune a actualei opoziții.

În plus, Tăriceanu are interesul să tragă de timp pentru a vedea modul în care se finalizează procesul lui Dragnea. Dacă acesta îi e defavorabil liderului PSD, Tăriceanu nu are decît de cîștigat, fie că devine el însuși candidatul PSD-ALDE, fie că merge doar cu ALDE spre Cotroceni, dar profitînd de degringolada care se va instala la social-democrați. Poate nu întîmplător el declara, ieri, că i se pare firesc ca viitorii candidați prezidențiali să fie desemnați abia anul viitor.
Pînă la urmă, pentru viitorul politic al liderului ALDE nici nu e atît de important să cîștige președinția României, cît să își asigure cel puțin o bază solidă de negociere pentru un al doilea tur al alegerilor, ceea ce ar putea însemna chiar postul de premier.

Pentru ca strategia PSD-ALDE pentru europene să reușească e foarte important, deci, ca fiecare partid să se ocupe de bucata sa și nu să acționeze ca un pseudo-monolit.

Dacă la PSD partitura e mai simplă, Călin Popescu Tăriceanu e obligat la un balet mai subtil. El trebuie să întrețină speranțele multor votanți ai dreptei că fiul rătăcitor va reveni acasă, abandonînd ”ciuma roșie”, trebuie, deci, să marcheze cît mai des divergențe de opinii și viziuni cu PSD. Și e de așteptat ca, pe măsură ce trece timpul, acestea să se îndesească.
Ba e recomandat chiar să înmoaie oarecum tonul față de Iohannis, ceea ce ar întări bănuiala că există între ei o înțelegere subterană.

Sporind corespunzător speranțele adversarilor PSD.

Din păcate pentru aceștia, o analiză mai la rece i-ar face să vadă că așa-zisul meci Tăriceanu-Dragnea nu face bine decît alianței de la putere și în niciun caz opoziției. (Bogdan Tiberiu Iacob)