La sfârșitul lui decembrie 1979, Armata Roșie intra în Kabul, marcând începutul unui deceniu de conflict sângeros și emergența unei mișcări de rezistență la ocupație: mujahedinii, dintre care o parte vor deveni, mult mai târziu, talibani.
„Intervenția” Uniunii Sovietice, așa cum era ea denumită de cealaltă parte a Cortinei de Fier, a ucis două milioane de afgani, a determinat alți șapte să fugă, alături de moartea a peste 14.000 de soldați sovietici.
„Nu a adus decât mizerie și distrugere afganilor și Afganistanului”, spune Sulaiman, care a comandat o unitate de 12 oameni în valea Panchir, în nordul capitalei.
Shah Sulaiman, 62 de ani, a pierdut un ochi și a fost rănit la picior după explozia unei mine, în 1985, în acest război care s-a încheiat în 1989.
Țara sa, după victoria mujahedinilor, a căzut pradă unui teribil război civil soldat cu alte zeci de mii de morți, distrugerea Kabulului și venirea la putere a talibanilor, în 1996.
Aceștia vor fi alungați de la putere la sfârșitul lui 2001 de o coaliție internațională condusă de Statele Unite, împotriva cărora rebelii se bat și azi, 18 ani mai târziu. Poporul afgan nu a cunoscut pacea de 40 de ani.
‘O decizie bună’
În Rusia, foștii soldați încearcă să ofere un sens acestui conflict pe care populația l-a condamnat atunci și care a precipitat prăbușirea URSS.
„Cred în continuare că prezența noastră în Afganistan era esențială”, afirmă Ilias Daudi, 52 de ani, un fost ofițer de informații sovietic, al cărui picior a fost smuls de o mină în 1986. „O mare țară ca a noastră trebuie să controleze ce se întâmplă în regiunile vecine.”
În 24 decembrie 1979, Moscova ordona amplasarea trupelor sale în Afganistan pentru a susține un regim care îi era favorabil și pentru a reprima o insurecție islamistă și naționalistă care respingea comuniștii atei și reformele lor.
În plin război rece, peste 600.000 de soldați ai URSS au luptat pe frontul afgan, împotriva mujahedinilor înarmați și finanțați de Statele Unite, printre care și un anume Osama bin Laden.
Foștii combatanți ruși justifică războiul lor ca fiind necesar pentru a lupta împotriva ascensiunii islamismului în Afganistan și în republicile sovietice majoritar musulmane.
O comisie parlamentară rusă a susținut recent un proiect de rezoluție care afirmă că trupele sovietice ajutau autoritățile afgane să lupte împotriva „grupărilor teroriste și extremiste”.
Decizia de a trimite soldații în 1979 a fost „cea bună”, crede Vladimir Vșivțev, 58 de ani, fost ofițer de informații care a rămas orb în Afganistan, după o explozie, în 1987.
Refugiați
Siddique Rasulzai, 58 de ani, era adolescent când Armata Roșie a intrat în țara sa. Spune că nu a „înțeles nimic” din ce se petrecea.
„Nu știam că era război. Părinții mei îmi spuneau că se întâmplă ce se petrecea în Palestina. Nu m-am gândit niciodată că la noi va dura 40 de ani”, își amintește Rasulzai, care a fost înrolat în 1985 în armata afgană susținută de URSS.
La acea vreme, prezența sovietică transforma Kabulul. Imobile cu încălzire centralizată vedeau lumina zilei. Apăreau drumuri. „Erau chiar și autobuze care funcționau cu electricitate”, spune el.
Și astăzi, prezența lor este vizibilă: tancuri de asalt dezmembrate, tunuri … La Kabul și Mazar-i-Sharif enorme structuri sovietice domină în continuare orizontul.
La plecarea armatei roșii, Siddique Rasulzai povestește că a înțeles că „problemele se vor agrava”. Au urmat zece ani de război civil.
În 2015, a decis să fugă cu soția și copiii în India, unde a obținut statutul de refugiat.
Astăzi, Siddique Rasulzai are un butic la New Delhi. Reușește cu greu să termine luna fără datorii.
„Dacă nu ar fi venit rușii, nu ar fi existat război civil, nici mujahedinii” în Afganistan. Unde ar trăi și acum, ca atâtea alte milioane de afgani, astăzi împrăștiați în cele patru colțuri ale lumii.
