De-a lungul timpului, sunt oameni care au privit filmele ca pe niște role sau casete care zac undeva pe raft. Ori, mai nou, niște file-uri care zac pe hard diskuri sau link-uri pe YouTube, Vimeo etc etc.
Mai important decât suportul este detaliul că filmele sunt mai ceva ca pisicile: au mai multe vieți. De cate ori sunt vizionate, au parte de încă una și încă una. Filmele au vieți diferite, în funcție de oamenii care le văd și de condițiile în care te uiți la ele.
Se crede că, pentru un film, este ideal să fie vizionat într-o sală de cinema, plină de spectatori, în prezența creatorilor, care să intre în dialog cu publicul în deja celebrele sesiuni Q&A. Experimentele mele arată însă că acest ideal poate fi depășit și asta chiar si atunci când condițiile sunt speciale.
Toată viața mea de adult am făcut evenimente, spectacole, proiecții de filme, serbări ale zăpezii, ba chiar și un festival. Fiecare astfel de experiență te relaxează, te încântă, te înnobilează. Și poate chiar să te schimbe.
Eu chiar cred în puterea transformatoare a evenimentelor culturale, în care oamenii se adună și trec împreună printr-o experiență comună, împărtășesc aceleași trăiri, gânduri, emoții, ascultând și vizionând o poveste.
Iar la un festival de film documentar intervine ceva încă și mai specific.
Experiența îmi arată că se fac tot mai multe filme senzaționale, în cel mai propriu înțeles al cuvântului. Cu povești care spun micro-istoria unei familii, felul în care au fost trăite evenimente majore ale secolului 20, impactul „la firul ierbii” al acestor evenimente, traume rămase nevindecate, viața pur și simplu. În cazul acestui tip de filme, vizionarea și dialogul direct dintre public și autori pot să aibă efect vindecător. De ce nu, un efect purificator de traume colective?
Mai mult ca oricând, în 2020, când aproape 4 miliarde de oameni au fost izolați timp de două luni în casele lor, am avut cu toții o revelație: ne simțim mai bine împreună. Pentru că oamenii pun mai mult preț pe un lucru atunci când nu îl mai au. S-a simțit în ultimele luni și s-a vorbit mult în ultima vreme, în ceea ce putem denumi Perioada Zoom, despre lipsa unor evenimente în care mai mulți oameni să fie prezenți fizic în același spațiu. Este ceva cu atât mai prețios cu cât nu poate fi replicat online. Pur și simplu, online-ul nu are cum să ofere acest simțământ unic, acest mod simplu de a fi împreună.
De-a lungul a 27 de ani, de când organizez festivalul Astra Film în Sibiu împreună cu colegii mei, am încercat sa experimentez, să găsesc cele mai bune formule prin care să ajutăm publicul să intre în starea necesară pentru a recepta corect, și cat mai din plin, filmul.
Am aflat relativ repede că filmele bune ne teleportează într-un alt spațiu mental, de percepție, și ne ajuta sa intrăm într-o stare de reflexie și de empatie totală. E mare nevoie să exersăm, să ieșim din zona de confort, să putem gândi liber, modelul „think outside the box”, să ne împingem hăt-departe limitele imaginației, să învățăm să fim tot timpul conștienți de locul nostru – în context cât mai larg.
Obișnuit fiind cu formatul de consum al cinemaului pe un ecran dreptunghiular 2D, replicat de televiziune, laptop-uri și tot felul de gadgeturi, am ținut mult ca publicul festivalului, și mă gândesc mai ales la cei tineri, la zecile de mii de elevi care veneau în anii trecuți la Astra Film Junior, să aibă acces și să poată experimenta vizionarea în noile formate de 360 de grade. Acesta este prezentul și viitorul, mi-am spus.
În Dome, de exemplu, filmul capătă un format spațial, te înconjoară și te învăluie într-un semiglob. Iar proiecțiile VR oferă chiar mai mult: spectatorii „intră” în pur și simplu în spatiul filmului.
Spațiul filmului… Ce magic sună!
Și ce important! Căci spațiul schimbă recepția filmului. De câte ori s-a mutat festivalul întreg în alte spatii, de atâtea ori am avut de contemplat o transformare a întregului eveniment. Într-atât încât se poate contrazice ideea de a avea proiecția ideala în sala de cinema.
Îmi amintesc proiecții ale unor filme duse în afara sistemului convențional de cinema. În 1998 am lansat filmul „La drum” în căminul cultural dintr-un sat de păstori (de unde erau protagoniștii) împreună cu tot publicul internațional al festivalului. Reacțiile sătenilor, majoritari în sală, au uimit, le-au copleșit pe cele ale invitaților de festival.
În 2005 am prezentat filmul „Blestemul Ariciului” deținuților de la pușcăria din Aiud. Auzeam replicile protagoniștilor în avans. În sala arhiplină vibra și aerul, atât de deplin fost trăit filmul. La sfârșit, cei prezenți au vrut neapărat să ne mulțumească pentru film. Și au cerut voie de la gardieni să iasă în față și au tras un dans frenetic în semn de mulțumire.
Acum în anul de grație 2020, în condițiile restricțiilor sanitare, Astra Film Festival si-a desfășurat, de la prima la ultima proiecție, în aer liber. Dincolo de stresul și de greutățile logisticii, cu care ne-am confruntat, am încercat să ne folosim de oportunitățile apărute. Pentru că atunci când ai ochi și te confrunți cu ceva nou, e bine să vezi mai întâi care sunt oportunitățile. Și am avut cu toții revelația unui spațiu aparte: miraculosul Muzeu Astra. Cu morile lui de vânt, aflate pe malul unui lac superb.
