În pregătirea unei întâlniri de experți pe subiectul corupției în sectorul forestier pentru Biroul de combatere a drogurilor și Crimei al Națiunilor Unite, am citit Ghidul publicat anul trecut (1) despre combaterea corupției în gestionarea faunei sălbatice.
Trei lucruri mi-au atras atenția.
Mai întâi această frază :
« Corupția care începe ca un comportament de profitor de oportunități, dacă nu este combătută, se dezvoltă repede și ușor în corupție organizată, endemică, devenind astfel regulă, nu excepție. În cazuri extreme, corupția ajunge să influențeze în mod semnificativ procesul de decizie al autorităților în favoarea intereselor private ».
Ca martor al evoluției de peste două decenii a sectorului forestier, am putut observa ambele forme de corupție, precum și tranziția de la corupția pentru o anumită elită, relativ restrânsă, cu oameni beneficiind de pozițiile lor pentru a-și rotunji conturile și a-și cumpăra mai apoi putere și influență, la corupția care și-a creat mecanisme de reziliență (dacă tot e la modă cuvântul), pentru a se replica și replia după fiecare amenințare mai serioasă – mai ales în perioada în care DNA-ul avea target pe funcționari de rang înalt. Acum corupția are mecanisme verificate de adaptare, trecând chiar prin vot (« a furat și el, dar a mai făcut și câte ceva »), iar propagarea acestui model de acceptabilitate relativă duce la diminuarea în timp a tendinței naturale a omului de a fi corect (2). Alina Mungiu Pippidi a exprimat acest lucru într-un mod subtil « suntem țara în care atât corupția generalizată cât și cele mai restrictive politici anticorupție coexistă de mai bine de zece ani. Iar rezultatul nu este mai puțină corupție, ci închisori mai pline » (3).
A doua idee, care derivă din prima, este faptul că în tot ceea ce s-a făcut pentru a reduce tăierile ilegale (că de reducerea corupției ca principal factor cauzator al tăierilor ilegale nici vorbă) abordarea principală a fost aceea de legiferare și de sancționare mai drastică (ca și când toți subiecții de drept ar fi în ultima coloană din figura VI din Ghid pe care am postat-o aici, adică oameni hotărâți să nu respecte legea – band 4). Cum e spus în ghidul citat « de obicei țările tind să implementeze o abordare de sancționare pentru a combate corupția. Aceasta înseamnă că efortul principal este în detectarea corupției care s-a petrecut deja, mai degrabă decât în prevenirea corupției care ar putea avea loc în viitorul apropiat (abordarea preventivă) ». Atunci când mecanismul principal este acela de sancționare (enforcement measures), avem o problemă conceptuală: recomandarea din ghid de a merge pe « enforcement » atunci când corupția este generalizată se bazează pe premisa că există un sistem (juridic, administrativ) capabil să aplice normele de sancționare a corupției – ceea ce este improbabil, dacă suntem într-un sistem cu corupție generalizată. Sau considerăm că avem corupție generalizată doar în sectorul silvic, deci putem face apel la o justiție corectă ca mecanism extern de enforcement – doar că justiția va analiza ceea ce i se aduce spre judecată. La o monitorizare și instrumentare slabă a tăierilor ilegale (corupției) în sectorul silvic, justiția răspunde cu o sancționare încă și mai slabă, după cum au constatat și magistrații (4). Altfel spus, un judecător care are o percepție formată asupra formelor de corupție endemică sau generalizată în sectorul forestier va avea tendința de a percepe cauzele minore care îi sunt aduse în față ca fiind fără pericol social. Sunt însă, în practică, modalități complexe de comitere a infracțiunilor, „modalități ce generează cu adevărat prejudicii mari pădurilor României: subestimarea calitativă și cantitativă a arborilor cu ocazia întocmirii actelor de punere în valoare (APV), marcarea în plus a unor arbori, constituirea de partizi de produse accidentale cu un volum mult mai mare decât cel real, etc.” (5). Astfel, fenomenul infracțional nu mai poate fi tratat la nivelul soluționării unor cauze lipsite de complexitate. Puține sunt dosarele finalizate pe cazuri importante (cazuri de tăieri rase pe suprafețe mari sau cazuri de diverse alte acte de corupție).
În fapt, până la Raportul Curții de Conturi din 2013 și apoi cel din 2014 (6) nu am avut nici o evaluare externă asupra modului în care statul își apără propria avuție verde (iar între timp, rolul de auditare al Curții de Conturi a fost destul de bine diminuat în perioada 2017-2018). În sectorul nostru forestier, cifrele de doar 10-11% condamnări pe mii de dosare de infracțiuni silvice (7) tind să arate că strategia de ‘enforcement’ (legiferare/înăsprire sancțiuni) nu duce nicăieri. În paranteză fie spus, nici cele mai scumpe și precise imagini satelitare nu vor schimba această situație, deoarece, pe lângă probabilitatea mică și extrem de costisitoare de a distinge între un arbore recoltat legal, unul recoltat ilegal și unul căzut din cauza vântului, analiza imaginilor ne va spune povești despre lucruri care s-au întâmplat deja – adică tot un fel de control de fond cu numărarea cioatelor din fondul forestier gestionat de pădurar. Într-o abordare preventivă, efortul este asupra controlului de risc, nu asupra a ceea ce s-a petrecut deja ; nivelul de acțiune este unul organizațional, nu național și implică managementul organizației, nu autorități – ceea ce oferă loc pentru diversitate de măsuri, bune practici, inovare și « învățare» ; efectul urmărit este acela de întărire a integrității personalului și a eficienței organizației, nu a colectării de amenzi și instrumentării de dosare. Deoarece oricum justiția returnează dosarele fără sancțiuni și fără vinovați, efectul disuasiv sau de prevenție al sancționării dispare. Să nu ne mire așadar intensitatea actului de încălcare a legii în sectorul silvic.
A treia idee pe care mi-a inspirat-o ghidul este că nu putem cere statului ceea ce nu este de datoria statului. În primul rând, prevenirea corupției în mod ideal se poate face de către fiecare dintre noi (cetățeanul implicat votează, nu sare peste rând plătind funcționarul, cere acte când cumpără lemn de foc, chiar dacă le plătește mai scump, este un cumpărător responsabil, este un turist care își cară înapoi gunoaiele și nu urcă motorizat până în creierul munților, este un activist de mediu informat, nu circar). În al doilea rând, prevenirea corupției se face prin managementul organizației care trebuie să evite ca angajatul și angajatorul să își dea mâna pentru a profita de bunul organizației sau de bunul altuia (lemn din pădurea statului sau a proprietarului). Fără un management al organizației corect, degeaba contăm pe ‘organul de control’, el nu se poate substitui controlului direct și nemijlocit asupra subordonatului. Ca să dau un exemplu, oare cine crede că 16 oameni de la Garda forestieră Suceava pot verifica APV-urile și transportului de lemn de pe 6 județe, respectiv peste 600 de mii de hectare? Sunt mii de APV-uri și probabil în jur de 10 mii de transporturi zilnice (în 2019 Garda forestieră Suceava (8) a verificat 309 APV-uri, 430 de transporturi și 434 de parchete în exploatare, și a rezolvat 20536 corespondențe !… ) si mai lucrează și cu 16 poziții vacante.
Rămân o serie de întrebări deschise :
– ca țară lovită greu de meteahna legiferării, cum să ne putem întoarce spre prevenție prin asumare responsabilă și managementul organizației, adică spre o lume normală în care valoarea de bază este onestitatea în meserie, nu comportamentul descurcăreț dublat de relațiile sus-puse ;
– cum putem transforma amenințările de infringement într-o oportunitate de a gândi lucrurile de la zero ? Că dacă ne punem în cap să mulțumim Comisia Europeană o putem face și printr-o eliberare de sub birocrație, corupție și ipocrizie, dar și printr-o naționalizare de facto a pădurilor private și trântirea pe masă a unui procent de ‘%’ păduri sub regim de conservare deplină, fără nici o dezbatere socială asumată asupra acestei direcții de acțiune (iar decidem din « pix » și facem strategii „pe genunchi”);
– dacă facem abstracție de posibilitatea ca însăși autoritatea să fie parte a înțelegerilor corupte, trebuie să admitem că de la București e greu să știi ce se petrece în teren. În fapt, când reglementarea stufoasă încearcă să acopere absolut orice aspect al activității personalului silvic în teren, se obține efectul invers, respectiv i se dă acestuia (sau agentului de control) o putere discreționară referitoare la interpretarea unor reguli prea complexe. Soluții tehnice simple de gospodărire a arboretelor devin adevărate hățișuri birocratice din momentul fatidic al deciziei de ‘punere în valoare’. Orice silvicultor / antreprenor din sector a trebuit la un moment sau altul să facă niște compromisuri (i)legale, și nu neapărat pentru buzunarul propriu, ci pentru a-și face meseria. Dacă rămânem în abordarea de sancționare, acest om este vulnerabil și șantajabil. Dacă admitem că putem face prevenție, trecem de la verificarea pe registre la verificarea de rezultat și judecăm real, după starea pădurii și ne asigurăm că știm să înregistrăm în mod real volumele de masă lemnoasă care ies din pădure. Cu tehnicile moderne disponibile în prezent putem renunța și la mult-depășitul ciocan de marcat, și la căutarea cioatelor din pădure și la descărcatul camioanelor și verificarea lor prin măsurarea buștean cu buștean timp de o jumătate de zi.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro
