La aproximativ un an de la apariția primului tom al unui vast proiect de cercetare, tom consacrat examinării perioadei 1956-1964, socotită a fi aceea a unui fluctuant dezgheț, Miruna Runcan publică la editura bucureșteană Tracus Arte cel de-al doilea volum al analizei sale intitulate Teatru în diorame. Discursul criticii teatrale în comunism.
Pe parcursul a aproape 600 de pagini, în marea lor majoritate dense, interesante, informate, autoarea, critic de teatru, cercetător și profesor universitar la Facultatea de Teatru și Televiziune de la Universitatea Babeș-Bolyai, surprinde o consistentă parte din ceea ce s-a întâmplat în teatrul românesc în intervalul 1965-1977 socotit a fi acela al unei amăgitoare primăveri.
Nu, cartea nu este o istorie a teatrului, nici măcar una dedicată explorării dinamicii ideilor teatrale din ceea ce este îndeobște socotit a fi cea mai bună sau măcar cea mai calmă etapă a atât de agitatului regim comunism din România. Teatru în diorame. Discursul criticii teatrale. Amăgitoarea primăvară 1965-1977 (Editura Tracus Arte, București, 2020) se concentrează asupra dinamicii, volutelor, diacroniei momentelor de curaj, dar și asupra cedărilor și a demisiilor morale din cronica și din critica teatrală, așa cum au fost ele exersate în România din sus-menționata perioadă. În modul și în măsura în care pot fi ele reconstituite ca urmare a cercetării în principal a colecției revistei Teatrul ( acesta e numele corect al publicației, nu Teatru, așa cum prea adesea este ea greșit numită în carte), unica publicație de specialitate din țara noastră în care. Un loc în care, într-un fel sau altul, și-au găsit loc de exprimare principalele condeie din domeniu. În principal, critici și eseiști, dar și practicieni ai domeniului, creatori cu aplecare spre teoretizare. E drept, nu au lipsit nici ideologii, cenzorii, satrapii care au fost găzduiți din înalt ordin sau din prudență ori lașitate în revistă. Foarte interesant de observat e faptul că, deși respectivul mensual de cultură teatrală a fost condus în perioada examinată de gazetari bine verificați, intim legați de ierarhia și de ideologia de partid, aparținând aripii conservatoare a criticii- e vorba despre Traian Șelmaru și Radu Popescu- între copertele revistei Teatrul și-au găsit spațiu de exprimare și condeie mai puțin angajate. Indiferent că ele aparțineau membrilor redacției, așa cum au fost cele ale Anei-Maria Narti, Ilenei Popovici, Mirei Iosif, lui Virgil Munteanu sau pe nedrept uitatului aziMihai Nadin (cu toții buni profesioniști ai domeniului), ori erau din afara acesteia. În feluritele numere ale revistei Teatrul au fost găzduite și polemici, adesea pe teme sensibile, deloc pe placul șefilor publicației, contraziși pe față de preopinenți cu totul redutabili. În perioada supusă cercetării, revista a pus la dispoziția cititorilor și dezbateri în care s-au emis opinii reformatoare (care au scăpat, ca prin miracol, necenzurate), și modalități stilistice novatoare, neconforme rețetarului după care trebuia îndeobște elabora un articol socotit comme il faut. Adică neconfuz ideologic.
E adevărat, forma preponderentă de exprimare a fost aceea a cronicii, critica cu aspirațiile ei de reflecție și teoretizare a rămas în evidentă minoritate ori s-a limitat la ceea ce numim critică de întâmpinare, numai că asta tot cronică înseamnă, mai fiecare atitudine curajoasă a fost prompt plătită cu o alta retractilă, dacă nu cumva chiar dictată pe față de autoritate. Care, cum spuneam, și-a găsit și ea o generoasă tribună de exprimare în paginile revistei. Fie în editoriale înflăcărate, în majoritatea cazurilor nesemnate, fie în intervenții asumate de conducători ideologici, precum Dumitru Ghișe sau Mihnea Gheorghiu, fie, din păcate, în articole de circumstanță semnate (e mai greu de spus dacă și scrise aievea) de nume cu răsunet în arta Thaliei.
Întreg acest peisaj în continuă schimbare (în intervalul 1965-1977 este evidentă în mai fiecare domeniu de activitate punerea în practică a zicerii un pas înainte, doi pași înapoi) este convingător creionat în cuprinsul celor opt capitole ale cărții sale de Miruna Runcan. Autoarea surprinde cu un acut simț de observație oscilațiile criticii de teatru între aparatul de partid și apărarea lucrurilor novatoare ce se petreceau în multe instituții de spectacole. Miruna Runcan pune sub lupă tentativele mai mult sau mai puțin reale de modernizare a pedagogiei teatrale. Cercetătoarea evidențiază rolul revistelor culturale (perioada a fost aceea a unei diversificări a publicațiilor), dar și cel al criticilor care au funcționat acolo nu doar în reflectarea, ci și în dinamizarea vieții teatrale . Miruna Runcan omite, din păcate, să sublinieze faptul că nou (re)apărutele reviste au deținut rolul de co-organizatoare ale festivalurilor de teatru.
Se relevă cu acuratețe și cu detalii interesante capricioasa dinamică a turneelor în și din străinătate, de la un moment dat încolo din ce în ce mai rare. Se evaluează cu un bine cumpănit spirit critic ponderea cercetării teatrale. Un capitol aparte îi este rezervat lui Pavel Câmpeanu care, prin cărțile sale, a realizat conjuncția dintre reflecția teatrală și sociologie. În fine, într-un capitol pe care eu l-aș fi dorit și mai amplu, și mai aplicat se analizează conținutul, stilistica și retorica unor cronici a căror scriere e sărită din tiparele consacrate, până atunci considerate sacrosancte.
Mi se pare mai mult decât firesc ca acest al doilea tom al cercetării să își fixeze un prim punct de reper temporal în anul 1965. Anul preluării puterii de către Nicolae Ceaușescu care, la doar câteva luni de la decesul predecesorului său, Gheorghe Gheorghiu-Dej, își pecetluiește alegerea, cu ocazia Congresului al IX lea. Cu același prilej, loc de memorie, cum ar fi spus și scris Pierre Nora, Ceaușescu schimbă numele țării, al partidului, al funcției sale, începe o vastă operațiune de schimbare de personal. Operațiunea va ajunge la apogeu în 1968, atunci când, sub pretextul dezvăluirii unor grave abuzuri și al reabilitării unor nevinovați, sunt înlăturați o bună parte din așa-numiții baroni ai lui Dej.
Interesat de consolidarea puterii personale, dar și de elaborarea păcălitoarei sale imagini de conducător comunist cu viziuni mai liberale, neconforme sau numai aparent neconforme ordinelor Kremlinului, Ceaușescu este mai puțin preocupat de dictatul ideologic. Însă la numai câteva luni după înșelătorul triumf din timpul discursului din Piața Comitetului Central, din august 1968, Ceaușescu își va da încet-încet arama pe față. În decembrie 1968 au loc proteste studențești (mulți protestatari s-au recrutat din rândul studenților de la I.A. T.C.), proteste drastic sancționate. Decembrie 1968 a fost momentul-semnal al începutului strângerii șurubului, moment bine relevat în cartea ei de Miruna Runcan. În iulie 1971, cu ocazia unei celebre Plenare a C.C., s-a consemnat momentul în care iluziile au început să nu mai fie permise. Miruna Runcan evaluează corect momentul, numai că- ce să vezi?, se încăpățânează să vorbească despre tezele din aprilie. Gravă, impardonabilă eroare, mai ales din partea cuiva care este conducător de doctorat. Un prim semn că cercetătoare nu se simte chiar foarte confortabil în relație cu istoria perioadei.
Cert e că după respectivele teze toate repertoriile sunt revizuite (prețioasă în acest sens mărturia lui Vlad Mugur din cartea Floricăi Ichim, mărturie inexplicabil ignorată), aproape instantaneu se intensifica cenzura, apar brutalele operațiuni de interzicere a unor spectacole. După punerea sub obroc a spectacolului cu Gluga pe ochi (cam nebăgată în seamă de cercetătoare) vine interzicerea, în lumina acelorași Teze din iulie, cum spuneam deja arbitrar mutate de pixul nărăvaș al Mirunei Runcan în aprilie, Revizorului . E vorba nu despre un accident, nu despre o criză de autoritate, ci despre un fapt simptomatic. Și e foarte bine că el are parte de o foarte bună evaluare.
Din păcate, după greșeala cu tezele devansate în aprile, în carte urmează alte și alte greșeli și confuzii. Se afirmă în mod complet eronat că învățământul științelor sociale s-ar fi aflat la o răscruce în 1976 (nu, desființarea secțiilor de psihologie, sociologie și pedagogie ca și întreaga dramă a umanioarelor în România s-a petrecut în iulie 1977, în contextul reevaluării cu substrat apăsat politic al învățământului superior), Teatrul Matei Millo din Timișoara devine Național în 1970, când va împlini o sută de ani de existență, nu la jumătatea deceniului anterior, cum greșit susține cercetătoarea. Aș putea întocmi o întreagă listă de nume citate greșit, aș putea vorbi despre operațiunea de inventare din pix a importanței profesionale a unor critici, aș putea glosa asupra idiosincraziei evidente a autoarei față de Valentin Silvestru, aș putea cita destule fraze șchioape, începute și neterminate. Or, toate aceste greșeli nu dau bine când sunt comise de cineva care conduce doctorate.
