Cu toate întârzierile acumulate și chiar anumite derapaje, țara a reușit să se pună la adăpost de cele mai importante riscuri și amenințări de securitate aderând la NATO, integrându-se în UE și stabilind câteva parteneriate strategice dintre care cel mai important în plan militar e cel cu SUA.
Desigur că orice menținere și consolidare a mecanismelor de securitate națională presupune participarea activă la planificarea și acțiunile aliaților noștri menționați, contribuția cu bani, oameni, idei, dar în acelați timp știm că supraviețuirea și întărirea acestor structuri organizaționale nu depinde numai de noi ci și de ceilalți aliați și parteneri. De aceea, trebuie să depundem eforturile necesare spre a ne afla în permanent contact cu ei și a le cunoaște intențiile strategice și politice, pe termen scurt și mediu. Dar și spre a încerca să îi influențăm cumva.
Dimensiunea externă a securității e acompaniată în mod obligatoriu de cea internă. Un stat viabil presupune instituții eficiente, bună guvernare, o masă critică de specialiști în diversele domenii de activitate administrativ-economică, o economie de piață dezvoltată și capabilă să aducă prosperitate cetățenilor și o gestiune rațională a resurselor țării. Un stat poate fi amenințat și de tensiunile etno-religioase, de mișcări separatiste, fie că sunt sau nu susținute din exterior. România are interesul granițelor stabile și nonconflictuale în Europa.
În plan extern, apartenența la NATO ne asigură, pe hârtie cel puțin, o forță de descurajare excepțională. Actorii revizioniști cu Rusia în frunte nu se află în situația de a fi egalii SUA și a aliaților europeni, fapt ce ne apără de o configurație de tipul celei care acum 80 de ani a dus la cel de-al Doilea Razboi Mondial. E extrem de important să se mențină NATO, să se evite implozia sa și a UE, dar și să nu apară o reală alianță între Rusia și China în viitor.
Consolidarea dimensiunii militare a apărării presupune investiții inteligente, pe termen mediu și lung, cooperare activă cu aliații noștri, complementaritate a efortului defensiv. Achiziționarea de armament modern presupune și consensul populației, sensibilă la evoluția nivelului de trai. De aceea clasa politică, dar și think tank-urile, presa trebuie să explice detaliat și credibil oamenilor de ce este nevoie de acest efort financiar și logistic. Ne găsim intr-o zonă sensibilă, pe lina de sud-est a flancului NATO și UE, avem Rusia ca vecin maritim (Crimeea fiind la 390 km de Constanța) iar Ucraina e încă un stat slab, vulnerabil și amenințat de agitația separatistă. La Vest, Ungaria si Serbia se remarcă prin linia lor politică pro-rusă.
Războiul în dimensiunea sa hibridă (5D) e deja o caracteristică a relațiilor Rusiei cu Occidentul, de aceea, deși oficial e pace, știm că starea de conflict există și nu poate fi ignorată. Nu doar Rusia ci și alte state și chiar actori non-statali iliciți transnaționali, organizați in rețele, pot recurge la război hibrid contra României și a altor state aliate și partenere.
În prezent e posibil ca cel mai mare risc să fie generat de neînțelegerile dintre SUA și unele state europene din UE. Posibila transformare a SUA într-un adversar al unității europene – prin perceperea UE nu ca pe un partener de securitate valoros, ci ca pe un rival enervant și periculos – constituie un risc extrem de mare pentru poporul român, deoarece putem fi puși în situația de a alege de partea cui ne situăm iar NATO s-ar putea destrăma în următorii ani. O rivalitate SUA-UE ar permite Rusiei, Chinei dar și altor poli de putere să se poziționeze la nivel sistemic formând o balanță de putere instabilă, cu potențial beligen. Renunțarea Rusiei și SUA la Tratatul privind Forţele Nucleare cu Rază Intermediară de Acţiune(2019) și renunțarea de către Moscova la Tratatul Forțelor Convenționale (CFE) din Europa (2007) sporesc riscul cursei înarmărilor la cote greu de estimat. INF interzicea dezvoltarea şi desfăşurarea rachetelor cu o rază de acţiune între 500 şi 5.500 km, fiind un tratat foarte util. Iar acordul CFE stabilea plafoane maximale pentru fiecare categorie de armament convențional situate în spațiul European. Acum competiția înarmărilor se desfășoară la nivel macro in trei: SUA, Rusia, China. România are pe teritoriul ei baza de la Deveselu, sistemul antirachetă operat de SUA și aflat sub control NATO, considerat o țintă potențială pentru Rusia.
Va expira si New Start Treaty (2011-2021) si nu e deloc sigur că SUA si Rusia vor negocia cu succes un nou acord, mai ales dacă nu se va alătura înțelegerii si China. Disputa se poartă în jurul sistemelor de scut antirachetă americane și planurilor ruse și chineze de a dezvolta rachete cu rază medie si rachete de croazieră care să nu fie depistate și anihilate de scuturi, deci să penetreze apărarea antibalistică. Doctrina militară a Federatiei Ruse (2014) prevede utilizarea unei riposte nucleare chiar și la folosirea de arme convenționale de adversar dacă acestea pun în pericol existența țării. Iar umbrela nucleară se extinde si asupra aliaților Moscovei. Armele și sistemele anti-satelit dezvoltate de marile puteri vor contribui la creșterea instabilității globale deoarece atacarea si incapacitarea sateliților ce culeg informații strategice vor spori incertitudinea și comportamentul riscant al acestor mari actori globali. China ar putea avea in 2021 un sistem de laser cu bază terestră capabil să atace sateliți pe orbită.
Rusia pare dispusă să participe la cursa înarmărilor, dar nu știm in ce măsură declarațiile nu sunt mai ales de uz intern, electoral. Putin, în timpul unei vizite la Helsinki, a spus că se teme că Washingtonul ar putea utiliza sistemele sale de lansare nou testate în România și Polonia pentru a lansa rachete de croazieră terestre (cu rază de măcar 500 km), pe care Rusia le consideră o amenințare, afirmând că Moscova va da „un răspuns adecvat și reciproc”.
Apărarea pe zona de sud a flancului estic presupune o dimensiune maritimă solidă și una aeriană. Dintre toate statele NATO, Turcia e singura capabilă să mute rapid forțe în și din Marea Neagră, ea fiind beneficiara Tratatului de la Montreux din 1936 privind regimul de trecere prin strâmtoarea Dardanele. Dar constatăm că progresiv Turcia și Rusia își construiesc o relație de cooperare și parteneriat care îmbracă și forma militară – rachete S400 livrate turcilor, poate avioane Suhoi 57 în viitor – iar pe măsură ce relația UE-Turcia se degradează și SUA adoptă măsuri punitive în cascadă față de Ankara, probabilitatea ca Turcia să abandoneze NATO în viitor crește dar nu e nicidecum o fatalitate. Jocul la două capete al Turciei e unul riscant și greu de susținut pe termen mediu iar clarificarea strategică atât de necesară nu va veni probabil decât după pierderea puterii de către R. T. Erdogan și partidul său.
La nivel regional e posibil ca în următorii ani să fim înconjurați mai ales de state favorabile Rusiei (partenere economice) și cu regimuri iliberale. Desigur există o posibilitate de normalizare a relațiilor dintre Rusia și Occident, fie cu acordul și încurajarea din partea SUA, fie doar la nivelul polilor de putere din UE (Germania și Franța) și cu acordul tacit al Washingtonului, caz în care și România ar putea să beneficieze de un context favorabil diminuării tensiunilor din relația cu Moscova. Dacă lucrurile nu vor sta așa, țara noastră va avea ca alternativă consolidarea relațiilor cu Polonia și statele baltice, cooperarea cu grupul Vișegrad și menținerea parteneriatului strategic cu SUA în parametrii cei mai avantajoși. Însă V4 devine tot mai clar un motor al contestării valorilor europene, în favoarea celor autoritariste. Grupul nu poate lua o atitudine tranșantă față de Moscova deoarece Polonia și Ungaria au alte percepții și interese, în schimb e mult mai coerent în critica sa față de Berlin și Paris referitor la migrație (repartiția migranților către toate statele UE fiind contestată) și la impunerea ex-cathedra a standardelor statului de drept și democrației. Nici nu e de mirare câtă vreme Ungaria orbanistă a ajuns o democradură, o pseudo-democrație iar Polonia îi calcă pe urme.
Riscul de război global e legat desigur de modificările apărute în balanța de putere a principalilor actori internaționali. O Chină devenită prea puternică și aliată cu o Rusie tot mai asertivă/agresivă regional, chiar si cu Iranul (aflat în expansiune geopolitică în mai multe state din Orientul Mijlociu), ar putea determina SUA să declanșeze un atac preemptiv alături de o coaliție de voință. Cele două războaie mondiale ne demonstrează că schimbările masive de putere între actori rivali generează teama de a fi depășit și pe termen lung învins, și tentația acțiunii preventive, eliberatoare. Noi suntem parte din NATO; alianța dominată militar de SUA, superputerea militară a zonei euroatlantice, iar riscul unei confruntări între NATO și o alianță euroasiatică există, cel puțin pe termen lung.
Desigur că un adversar ca Rusia poate genera riscuri și amenințări și la nivel societal și economic, așadar intern. Poate declanșa prin trigger-ii aleși anume conflicte etno-religioase, poate bloca sau îngreuna accesul la gaze (temporar), poate folosi si alte elemente de război hibrid spre a diviza societatea românească și a slăbi increderea în stat și instituțiile sale. Dar Rusia e departe de forța economică a URSS, economia sa e în declin accelerat în ultimii cinci ani (scăderea fiind însă evidentă chiar din 2008, după războiul contra Georgiei), înarmarea masivă se face în dauna unor sectoare cheie precum educația și sănătatea, așadar pe termen lung efortul va fi greu de susținut. Desigur, cu sprijin chinez, economia rusă se poate fortifica după cum cooperarea tehnologică poate avantaja ambele puteri regionale.
România mai trebuie să facă față și unor provocări mai subtile, de regulă transnaționale și legate de globalizare: inteligența artificială, avansurile erei digitale (securitatea cibernetică), tranziția climatică. Venind să se suprapună peste tare mai vechi ale sistemului nostru socio-politic intern – corupția, proasta guvernare, instituțiile slabe, infrastructurile rutiere deficitare – aceste elemente pot conduce la fenomene grave de destabilizare, ce nu pot fi compensate doar prin consolidarea apărării la nivel militar, singuri dar și alături de aliați.
Cetățenii vor sprijini menținerea NATO și a UE, alianța cu SUA, doar dacă nivelul lor de trai va crește, chiar și puțin, dar constant. Invers, un dezastru economic, o scădere bruscă a standardelor de viață, riscă să facă atractiv modelul chinez sau cel rusesc (ori un hibrid al lor), în dauna valorilor transatlantice. Dragostea de țară, via simbolurile identitare naționale, trece prin nivelul de trai și bunăstare. Dacă țara e slabă, prost guvernată, legile sunt strâmbe sau nu se aplică, polarizarea socială favorizează un strat subțire de oligarhi în dauna majorității sărăcite, atunci vulnerabilitatea internă va face să eșueze orice strategie înțeleaptă și durabilă de politică externă și de securitate. Puterile străine pot profita de aceste elemente de slăbiciune formând lobby-uri și rețele oculte de interese, care odată ajune la vârfurile clasei politice pot paraliza efectiv acțiunea de depistare și anihilare din partea serviciilor de informații, a justiției și structurilor de securitate. Politizarea excesivă a serviciilor (măcar a unora dintre ele) face ca acest scenariu să fie oricând posibil.
Citeste intreg articolul si coemnteaza pecontributors.ro
