Întrebarea pusă de noi, aici, nu privesc la cei treizeci de ani care au trecut pentru a vedea dacă avem ori nu dreptul de a vorbi, de a participa acum, la conversația publică, la viața politică a comunității. Dimpotrivă, scopul nostru este de a întreba ”ce-am făcut în ultimii treizeci de ani?”, raportând această perioadă la momentul ei originar – și anume, la Revoluția din 1989. Cum spuneam în primul articol (16-22 decembire: zile de har), viața mea, și a multora dintre noi, se împarte în două perioade, în două condiții existențiale: înainte de 1989, și după 1989. Mai mult, 1989 este 1989-le nostru, fie că știm ori nu, fie că îl asumăm ori ba, fie că vrem asta ori nu (deși, este adevărat, putem refuza 1989-le nostru, la fel cum putem refuza orice bine). Zilele de sacrificiu și de euforie din decembrie 1989, acei oameni de pe străzi, din diferite colțuri ale României, ne-au cucerit nouă libertatea, și posibilitatea de a trăi o viață mai bună. Mai mult, acel sacrificiu simplu și direct – și sutele de mii de oameni ieșiți pe stradă – au exprimat idealurile noastre autentice, adică ceea ce credeam noi că este mai bun, mai normal, și mai potrivit unei vieți cu adevărat umane. Amărăciunea – și dezamăgirea, poate chiar disperarea – care îi cuprinde pe mulți, când se gândesc la zilele lui 1989, este generată de faptul că, în mod inconștient sau conștient, simțim și ne însușim diferența dintre ceea ce am cerut, atunci, sinceri, și ceea ce avem impresia că a urmat, în ultimii treizeci de ani.
Nu este momentul acum să ne referim, din nou, la viața politică, la ”ei”, la externalități, la forțe distante și neștiute; ne-am ocupat de viața politică în articolul anterior (Vocația politicului). Nu, acum este cazul să ne întrebăm ce am făcut noi – ce am făcut eu! – față de ceea ce am fost, cum am fost, și cine am fost, în decembrie 1989.
Nu este o dare de seamă ușoară, pentru că, în mod inevitabil și necesar, ea cuprinde un număr de eșecuri și de evenimente mai mult sau mai puțin dureroase, pe care le-am trăit în această perioadă. Însă acest răstimp cuprinde și momente fericite, ori împlinite – deși tendința noastră funciară este de a trece rapid peste acestea, situîndu-le pur și simplu sub eticheta ”normalului”, a lui ”așa trebuie să fie”. Însă și acest bine, acest normal, există doar din cauza și prin intermediul sacrificiului din 1989.
Construcții. O lume nouă – cea pe care am primit-o în 1989, individual și comunitar, ca promisiune și posibilitate – trebuie construită. Aceste construcții încep – să zicem – de la studiile urmate și absolvite, ori locul de muncă obținut, și merg până la casa construită pentru nou-formata familie, ori apartamentul pe care am reușit să îl cumpărăm. Viața ne este constituită din asemenea temelii și etaje și încercări de construcție, fiindcă tot ceea ce este, la nivelul existenței noastre sociale, trebuie construit.
La nivel social, asemenea construcții, pentru a fi durabile, trebuia să ia forma unor instituții, fie formale fie informale. Mă refer aici de la grupul de amici cu care jucăm fotbal în fiecare joi seara, ori cercul de prieteni care ne constituie viața socială cotidiană, până la crearea unui partid, a unei afaceri, a unei asociații pentru protecția animalelor, a unui grup de tineret, ori a unui cerc de studiu și discuție pe o anumită temă. Cine creează, ori contribuie la crearea de instituții – prin care ne referim pur și simplu la un set de practici și activități, desfășurate cu continuitate în timp, și urmărind un scop comun – contribuie de fapt la crearea și construcția societății care ne înconjoară, a socialului care ne formează, care ne contextualizează, și care ne determină forma cotidianului. Într-adevăr, uneori ne este greu să realizăm că tot ceea ce ne înconjoară și constituie ”normalitatea” vieții, este de fapt constituit din instituții, formale și informale – de la trecerile de pietoni și existența regulilor de circulație, la trotuarul pe care călcăm și strada pe care o trecem, la piața în care ne întâlnim și parcul prin care ne plimbăm, la cafeneaua unde ne așezăm, la școala, locul de muncă, ori asociația civică unde ne petrecem zilele, la limitele orașului și la frontierele unei țări – toate acestea reprezintă construcții instituționale, și anume dintre cele mai formale, care există și care constituie realitatea noastră socială doar pentru că, zi de zi, sute de mii de oameni depun eforturi continue și conștiente pentru a le menține în existență. Nimic din realitatea socială nu există, fără a fi construit și mai apoi menținut în viață, printr-un efort continuu al unor persoane concrete. Dar oricare părinte, mamă sau tată, știe acest lucru – pentru că doar prin efortul reînnoit în fiecare zi, și care de fapt nu încetează nici noaptea, este construit și menținut acel univers protectiv, nutritor și sigur, necesar existenței copilului – și care, pentru acesta, constituie ”normalitatea.”
Și, că tot veni vorba de familie și copil, să notăm faptul că instituțiile enumerate mai sus sunt, cum spuneam, dintre cele mai formale, și exterioare; ele sunt necesare la nivel social, dar totuși nu sunt încă instituțiile care ne afectează viața la modul cel mai fundamental, la nivel personal. Mă refer aici la căsătoria, ori concubinajul, ori parteneriatul, care constituie ceea ce pentru mine reprezintă ”familia”; mă refer la prietenii cu care mă întâlnesc în fiecare zi, după lucru, la o bere sau la o cafea; mă refer la bunicii, verișorii, rudele care îmi sunt universul familial extins, și care determină parțial ceea ce sunt; mă refer la concediile făcute împreună, vara și iarna; mă refer, la modul cel mai simplu, la mesele luate împreună, cu toată familia, în fiecare duminică la prânz; mă refer la tablele jucate cu vecinul în fiecare marți seara, ori la mersul la biserică duminică dimineața, ori la plimbarea prin centrul orașului duminică după-amiază; ori la participarea în comun la concertele și focurile de artificii prilejuite de periodicele sărbători naționale.
Întreg universul nostru social, atît la nivel personal cât și comunitar, este construit – și astfel este inevitabil că, de la 1989 încoace, fără să observăm, sau poate în mod conștient și intențional, am participat – și participăm – la crearea, menținerea, și cultivarea acestor instituții formale și informale. Am făcut multe, foarte multe, deci, în cei treizeci de ani care au trecut din 1989.
Înfrângeri. Tot din acest tipic uman fac parte, însă, și eșecurile, atât la nivel personal, cât și comunitar. Exemple politice? Acei șase ani în care forțele ”post-” ori ”neo-comuniste” au continuat să conducă România (1990-1996), și eșecul dezamăgitor al coaliției care i-a înlocuit (1996-2000), și revenirea la putere a ”acelora” (guvernul Năstase etc.). Sau, poate mai punctual, eșecurile șocante ale statului și societății – de exemplu, din timpul Mineriadei din 1990, ori cu ocazia ”Bătăliei de la Costești” din 1999, ori recentele cazuri în care instituțiile nu și-au făcut datoria, cu consecințe tragice etc. Dar, cum spuneam, să lăsăm politica la o parte – întrebarea esențială ni se adresează nouă, personal.
Afacerea care s-a prăbușit; studiile neîncheiate; neînțelegerile care au despărțit grupul de iubitori ai animalelor; sau atunci când nu ai reușit să fii un bun președinte de asociație… Sau poate divorțul, despărțirile; inevitabilele decesuri ale celor dragi (pe care însă nu le putem categoriza ca înfrângeri – dar poate pierderea cuiva drag, de care însă ne înstrăinasem în ultimii ani); copiii plecați peste hotare, familia aflată mult prea departe, și cu care vorbim rar; prieteniile destrămate, încrederile înșelate reciproc, amărăciunea pe care o simțim din această cauză… Sau, poate, și mai simplu, planurile personale niciodată urmărite, întotdeauna amânate, sau poate eșuate; tot ceea ce am vrut să facem, să facem mai bine, sau să facem, odată…
Inevitabile pierderi, dureri, răni și invalidități dobândite în aceste ”conflict” care durează, parcă, de treizeci de ani; inevitabile urme ale vieții scurse de atunci, din 1989. Și, totuși, oare cum ne-am uita noi, cei de pe străzi, din 1989, la noi, cei de acum? Oare cum ne-am privi? Oare ce-am vedea? Oare ce ne-am spune?
Evaluare. Am construit multe, individual, în viața personală, și social, ca membri ai varii cercuri sociale, și ca participanți în diferite construcții instituționale, mai mult sau mai puțin formale – și știu asta, pentru că am memoria evenimentelor și persoanelor și locurilor care au contat, care au lăsat o urmă, și care constituie astfel memoria vieții parcurse de atunci… Am fost student, am fost voluntar, am fost membru al acelei comunități; ne-am întâlnit în fiecare vineri, am votat, poate am scris, poate am îndemnat pe alții la vot; poate am construit o casă (sau poate încă o plătesc în rate), și am condus o mașină… și am avut prieteni, și mai am; am avut legături, poate familie, poate încă o mai am; poate copii, uite cum cresc (de la sine – dar nu de la sine); sau poate nu am copii, dar am oameni de care îmi pasă, de care m-am îngrijit, cum am putut; ori prieteni, cu care m-am întâlnit la multe cafele, și la câteva beri… Am studiat, am lucrat, mi-am urmărit visele, am creat, singur, și împreună cu voi…
Însă toate acestea fac parte din normalul vieții, ori? Da, dar vezi tu, acest normal nu l-am avut, nu l-am avut așa, și nu l-am fi putut avea așa, înainte (de 1989). Nu, nu puteam călători în străinătate; nu, profesia pe care o urmez acum nu a existat, și nu ar fi putut exista, atunci; și desigur că nu am fi putut vota, alege, determina soarta cetății; și nu am fi putut vorbi liber, nu ne-am fi putut enerva gălăgios pe politicieni și pe guvern, la beri și la terase, ori la mitinguri(le libere!) – și nici casa, nici afacerea, nici grupul de tineret, nici asociația noastră nu ar fi existat. Am făcut tot ceea ce am făcut – imperfect, știu, și parțial, desigur – pentru că am avut libertatea de a face, de a fi cine și ce sunt, cu toate luminile și umbrele care mă conturează (și cu toții am prefera mai multă lumină!).
Și atunci ce să facem cu durerile, dezamăgirile, neîmplinirile care au devenit parte a vieții noastre, în aceeași măsură cu cele pe care le-am numit construcții, instituții, ori pur și simplu – binele existențial? Luând în considerare nenumăratele umbre individuale, comune, sociale, economice și politice, cum să ne raportăm la ceea ce am fost în decembrie 1989, la ceea ce am sperat și așteptat atunci de la viitorul nostru? Poate că am vrut prea mult – nu politic, și nici măcar economic – ci poate că am vrut prea mult de la viitorul nostru personal, tocmai pentru că trăiam momente de grație în care, conștient sau inconștient, și sub un cer prielnic, am fost mai aproape de ceea ce era mai bun și mai autentic în noi. Decembrie 1989 nu a transformat condiția noastră umană, nu a eliminat umbrele și luminile inevitabile ale unei vieți umane. Și nu a putut schimba peste noapte nici caracteristicile sociale, culturale, economice, poate chiar istorice, care ne înconjoară și (parțial) ne definesc. Însă zilele lui 1989 ne-au reamintit ceva ce niciodată nu uitaserăm, de fapt, însă nu putusem verbaliza, conștientiza, și exprima în mod deschis, înainte; în 1989 am reafirmat că vrem să trăim ca oamenii, în bine, prosperitate, libertate, și bucuroși de ceea ce putem face, și de ceea ce putem fi, individual și împreună. Undeva mai adânc – o dorință de libertate, bucurie, unitate, pace, credință – într-un cuvânt, o speranță că viitorul nostru nu poate fi decât mai bun. Într-adevăr, pentru noi cei din 1989 atunci s-a născut – a renăscut – speranța.
Nu avem dreptate deci să îi imputăm lui 1989 faptul că ne-a reamintit, astfel, de ceea ce este mai autentic în noi – și nici faptul că, iată, condiția noastră umană, temporală, intra-istorică, este plină, încărcată, uneori chiar copleșită, de imperfecțiuni, inadecvări, de ceea ce este mai puțin, ori mai puțin bun, de efemeritate și de perisabil, și chiar de durere și de eșec. Toate aceste răni și invalidități nu schimbă faptul că posibilitatea de a trăi ca oameni normali, de a face – atât cât putem, poate la nivelul nostru modest – însă de a face, pentru noi și pentru ceilalți, și de a fi ceea ce suntem, și cine suntem, ne-au fost date, au fost regăsite, au fost redobândite, în decembrie 1989.
Și atunci cum să ne raportăm la acești treizeci de ani (deși unii dintre noi nu i-au apucat nici măcar pe toți aceștia) pe care i-am parcurs din 1989; cum ne putem evalua? În niciun caz, cantitativ. Poate într-un singur mod, calitativ – adică reînțelegând și reasumând aceeași privire senină pe care o îndreptam atunci către un balcon zgomotos, către o mulțime dezorganizată dar mânată de aceleași impulsuri și speranțe, și către un cer uimitor de senin. Recuperând, deci, cu mintea limpede și clară, acea emoție a (re)descoperirii și afirmării adevărului despre noi – despre ceea ce putem fi, ca oameni și ca cetățeni. În același timp, însă, educați fiind și de crucea vieții, și de rănile pe care le-am provocat și suferit de atunci, nemaiașteptând de data aceasta transformarea instantanee a realității, ieftin și facil, într-o vagă și sentimentală perfecțiune – ci asumând dificultățile inevitabile a existenței noastre temporale (aici, acum, alături de ceilalți, și alături de acest sine mereu imperfect).
De unde provine prezentul, și de unde începe viitorul. Lumânările aprinse pe treptele Catedralei, la cimitir, ori din mâinile celor adunați din Piața Operei, au fost și ramân expresia conflictului care a avut loc în decembrie 1989, între întunericul înconjurător, al regimului, și curajul și speranța de mai bine a celora care ieșiseră pe străzi. Momentele de euforie, de libertate, de unitate – acele zile de har de la sfîrșitul Revoluției– au fost trăirea victoriei a ceea ce era mai bun în noi, a potențialului nostru (adică a ceea ce știam că reflectă adevărul, autenticul, înaltul existenței umane), asupra a ceea ce a fost mai rău în noi (tot noi, parte din aceeași societate, am fost cei care au tras, au mințit și au asuprit). Suntem privilegiați de faptul că am trăit acele zile, că există, iată, un înainte de 1989, și un după 1989, pentru noi – pentru că astfel ne putem raporta, continuu, din nou și din nou și din nou, atît la nivel personal cât și social, la momentul când am știut și am simțit ce putem să fim. De aceea, 1989 este momentul nostru fondator – atât la nivel individual, al traiectoriei noastre personale, cât și la nivelul societății, a perioadei istorice pe care o trăim (cei 30 de ani parcurși de atunci, și cei 70 de ani care rămân, de exemplu, până la primul centenar al Revoluției).
Am putea spune astfel că ”ziua” pe care încă o trăim, de treizeci de ani, a început, și-a avut ”dimineața”, în decembrie 1989. Ca oricare dimineață, ca orice început, ca orice zi când un nou-născut vine pe lume, 1989 reprezintă speranța, ilustrează potențialul nostru uman. Nu un potențial imaginar, fantastic, artificial, ci unul trăit atunci, pe stradă, de noi înșine, sub acel cer senin – când am exprimat ceea ce doream, speram, voiam, și credeam cu adevărat, atît pentru noi, ca indivizi, cât și pentru noi, ca societate. Fiecare aniversare a lui 1989 reprezintă astfel o aniversare a începutului, o ”zi de naștere”, un prilej de a ne bucura și de a ne reînnoi, raportîndu-ne din nou la acel potențial descoperit atunci, la acea speranță (re)dobîndită. Nu fiindcă viața, cu încercările și derivele ei, ”ne va lăsa în pace”, în anii care urmează; și nu fiindcă a noastră condiție umană și istorică se va schimba peste noapte. Nu – ci fiindcă doar reînnoind acea speranță originară, putem ilumina atât ziua de astăzi, cât și planul zilei de mâine.
Citeste intreg articolul si coemnteaza pe Contributors.ro
