Pe scurt, alegerile prezidențiale americane nu vor aduce schimbări radicale în viața de zi cu zi a regiunii noastre. Cu toate acestea, această lectură a evoluțiilor nu ar trebui să ne conducă la concluzii greșite. Chiar dacă rezultatul alegerilor ar putea să nu aibă un impact prea mare asupra luptei zilnice cu greutăţile vieţii duse de categoriile medii sau nevoiaşe din punct de vedere economic, nu este valabil același lucru și în cazul forţelor de guvernământ locale. Regimurile autoritare din regiune, precum și sistemele politice hibride așteaptă cu sufletul la gură rezultatul alegerilor prezidențiale americane, fiecare pentru propriile lui motive.
În Iran, regimul religios speră la o schimbare de conducere la Casa Albă, considerând că o administraţie Biden ar putea promova o reducere a sancțiunilor împotriva țării. Chiar dacă la nivel de retorică oficială, Teheranul susține că alegerile din SUA îl lasă indiferent, totuși diverşi politicieni, tehnocrați și analiști ai țării au păreri diferite. Sub conducerea lui Biden, părțile implicate vor avea ocazia să se întoarcă la masa negocierilor și să discute despre ambițiile nucleare ale Republicii Islamice.
În Turcia, alianța de guvernământ, care de la mijlocul anului 2013 duce țara către autoritarism, contează pe victoria lui Trump în speranța că relația personală și prietenia pe care președintele SUA o menține cu Recep Tayyip Erdogan „scapă” țara pentru moment de ce este mai rău, adică de posibilele sancțiuni americane.
În monarhiile arabe și în Egipt, regimurile autoritare se pregătesc de asemenea pentru eventualitatea unei schimbări de conducere la Washington. Conform unor articole recente din presa internațională și locală, există un climat de iritare intensă în aceste țări. Dacă Biden câștigă alegerile prezidențiale și insistă să pună accent pe principiile democratice moderne, este cert că aceste regimuri se vor găsi în faţa unor noi provocări.
Într-un arc imaginar al dezintegrării politice și socio-economice, care începe din Irak, traversează Siria și se termină în Liban (nu ar trebui să ignorăm nici războaiele civile din Yemen și Libia), guvernele (majoritatea de tranziție) așteaptă rezultatul alegerilor din SUA cu speranță reînnoită. Aceste guverne consideră că dacă diplomația SUA (în cazul unei victorii a lui Biden) ar acorda mai multă atenție regiunii, acest lucru le-ar putea aduce beneficii diplomatice și, mai presus de toate, economice.
În sfârşit, rezultatul alegerilor prezidenţiale americane este așteptat cu nelinişte şi de guvernele altor țări precum Israel, Cipru și Grecia. Guvernul israelian analizează rezultatul alegerilor prin prisma problemei palestiniene. Nicosia și Atena sunt interesate de poziția noii administraţii americane în problema reunificării Ciprului și în privinţa relaţiilor greco-turce.
Pe scurt, spre deosebire de categorii mai largi din societățile acestor ţări, regimurile din regiunea noastră consideră că miza alegerilor prezidențiale americane este deosebit de mare. Regimurile autoritare sau parțial democratice din regiune „pariază” pe noi înţelegeri cu noua conducere americană pentru a gestiona diferitele probleme care îi preocupă.
În concluzie, esența ultimelor evoluții în opinia noastră este următoarea: Dacă acceptăm că Orientul Mijlociu și Mediterana de Est trec, deja din perioada primăverii arabe (posibil din perioada atacurilor din 11 septembrie și a războiului din Irak), printr-o furtună continuă, atunci putem argumenta că o posibilă predare de ştafetă la Casa Albă are o importanță deosebită pentru vecinătatea noastră. Cine va fi co-responsabilul şi co-gestionarul furtunii din regiunea noastră capătă o importanţă suplimentară dacă luăm în considerare destructurarea treptată a structurilor de stat și punerea în continuu la încercare a societăților din cauza crizei economice și a pandemiei. Ceea ce este sigur în acest moment este că, nici cu Biden şi nici cu Trump la conducere, Statele Unite (şi dacă ar dori) nu au o formulă pentru combaterea efectelor acestei furtuni. Popoarele din regiune rămân la cheremul conducerilor autoritare – în cel mai bun caz, al regimurilor semi-democratice (hibride) -, dar şi la cheremul factorilor străini și al propriilor lor incapacităţi.
