Un oftat de ușurare s-a auzit de la Madrid la Berlin în momentul în care devenise clar că Joseph Biden va fi al 64-lea președinte al SUA, după cei patru ani turbulenți la Casa Albă ai lui Donald Trump. Nu ar trebui să fie vreo surpriză, din moment ce relațiile dintre SUA și majoritatea membrilor UE au fost tensionate, pentru a nu spune mai mult. Cu toate acestea, drept consecință a politicii „America mai întâi” a administrației Trump și a pandemiei globale, în teren au apărut realități care vor face imposibilă revenirea la relațiile transatlantice ante-Trump.
Mai presus de orice, dacă detașăm numele de Trump de politicile economice ale președintelui, va deveni clar că multe dintre ele se bucură de popularitate la nivelul tuturor grupurilor politice de la Washington. Cu toate că Biden va folosi un alt gen de limbaj, ideea de a favoriza producția internă în detrimentul diviziunii globale a muncii este deja un pilon al programului politic al viitoarei administrații. Președintele ales a declarat într-un discurs din 16 noiembrie că „de la automobile până la stocurile noastre vom cumpăra produse americane […] Nici măcar un contract guvernamental nu va fi acordat unei companii care nu-și fabrică produsele aici, în America”.
Presupunând că în 2021 va deveni disponibil la scară largă vreun vaccin eficient, noua administrație va trebui să se asigure că forța de muncă internă va fi cea care va beneficia de pe urma așteptatei creșteri a PIB-ului. Aflat sub presiunea aripii stângi a propriului partid, și în special a foștilor candidați prezidențiali la alegerile democrate primare Bernie Sanders și Elizabeth Warren, președintele Biden va fi nevoit să se deplaseze și mai la stânga în privința politicilor economice.
Deși extrem de ignorate în cursul campaniei electorale, așa-zisele „Recomandări ale Grupului Operativ pentru Unitate Biden-Sanders” conțin numeroase idei care ar fi putut veni direct de la sediul lui Trump. Un singur exemplu: „Mult prea multă vreme sistemul comercial global nu și-a onorat promisiunile către muncitorii americani. Prea multe corporații s-au grăbit să expatrieze slujbe și prea multe țări și-au încălcat promisiunile de a fi parteneri onești și transparenți. Pandemia de Covid-19 a demonstrat care sunt riscurile atunci când te bazezi excesiv pe lanțurile globale de aprovizionare.”
Rolul hegemonului binevoitor care protejează ordinea mondială liberală a liberului schimb este la fel de nepopular printre susținătorii democraților pe cât este și printre simpatizanții lui Trump. O revenire la angajamentul epocii Clinton față de globalizare nu se va materializa sub noua administrație.
La fel de improbabil este și ca SUA să-și inverseze complet politica față de China. Deși mai blândă la vorbă decât gălăgiosul Trump, echipa Biden este perfect conștientă că Beijingul sub conducerea lui Xi Jinping a intrat deplin în zona politicii de mare putere, fapt demonstrat de reprimarea sa din Hong Kong care a suprimat de facto autonomia orașului, prin violarea acordurilor internaționale, de tentativele necontenite de a-și extinde influența în organizațiile internaționale și de tentativele tot mai evidente de a deveni hegemon în regiunea Asia-Pacific. Ar fi o nebunie să crezi că nou constituitul Parteneriat Economic Cuprinzător Regional (RCEP) nu va fi utilizat pe post de instrument al proiectării puterii chineze. Ceea ce înseamnă că „pivotul spre Asia” anunțat cu ani în urmă de președintele Obama va deveni acum o realitate, nu atât fiindcă ar opta Washingtonul să o facă, cât pentru că i-o dictează transformarea realităților din teren.
Nostalgia anilor ’90 exprimată de mulți factori de decizie europeni va avea o răfuială neplăcută cu realitatea, întrucât se poate presupune că achizițiile chineze masive de infrastructură europeană și creșterea influenței Beijingului pe bătrânul continent vor fi examinate tot mai exigent de SUA, după cum va fi și participarea unor membri UE la inițiativa Centură și Drum.
Dependența europeană de protecția SUA pentru orice neajuns ar putea să emane din Rusia sau Orientul Mijlociu va trebui regândită și ea la modul serios. Cum America va acorda mai multă atenție regiunii Pacific, presiunea SUA asupra celorlalți membri NATO pentru a se conforma în sfârșit pe deplin obligațiilor financiare și militare convenite la reuniunea NATO din 2014 nu va fi sistată sub președintele Biden. În plus, au apărut deja indicii că readerarea SUA la acordul nuclear cu Iranul – lucru la care speră mulți lideri europeni – e din ce în ce mai improbabilă.
Cele mai agresive poziții ale administrației Trump poate că nu vor persista, dar alianța anti-iraniană în curs de formare între statele musulmane sunnite și Israel nu va putea fi pur și simplu ignorată de viitoarea administrație. În ultimii patru ani au fost distruse tiparele convenționale de gândire cu privire la Orientul Mijlociu, și, deocamdată, noua abordare de a încheia acorduri cu lideri arabi și a menține înghețată chestiunea palestiniană a adus mai multă, nu mai puțină, stabilitate în regiune. Se poate spera chiar, cu prudență, că presiunea tot mai mare pe care o pun pe Autoritatea Palestiniană Arabia Saudită și alte state arabe mărește posibilitatea unui viitor acord de pace realist. Donald Trump a spulberat ideea că în Orientul Mijlociu nu poate exista vreun progres în lipsa unui acord israeliano-palestinian în calitate de prim pas. UE va trebui să se adapteze la aceste noi realități, indiferent cine se află la putere în SUA.
