După alegerile parlamentare, au fost câteva demisii notabile din USR. În contextul ăsta, poate fi derizoriu să menționez faptul că și eu mi-am dat demisia în decembrie. Nu doar că nu aveam vreo notorietate, dar nu mai eram activ în partid de când m-am mutat în altă țară. Chiar fără a putea face comparație, este validă întrebarea de ce demisia are loc acum. O altă întrebare relevantă este, în cazul meu, dacă tot nu am realizat ceva notabil, macăr am învățat ceva din experiența mea în USR? Încep cu prima întrebare și voi continua mai pe larg cu răspunsul la a doua. Răspunsurile pe care le dau sunt susținute cu exemple de comportamente și atitudini pe care le-am observat în mod repetat la membrii USR pe parcursul a patru ani. Îmi imaginez că, pentru mulți foști colegi, cele descrise sună familiar. Se poate că la fel de mulți nu s-ar recunoaște în cele de mai jos.
Ca opinii, am fost mereu în minoritate în USR. Pot fi criticat pentru ipocrizie. Cum nici acum și nici atunci nu aveam multe în comun, atunci ce am mai căutat la acest partid? Mi-am compensat lipsa de coerență cu sine cu convigerea că scopul era democrația. Am intrat în USR din convingerea că democrației românești i-ar prinde bine dacă, ceea ce începuse ca o mișcare civică, ar fi reușit să intre în parlament și chiar și la guvernare. Sunt multe argumente în favoarea ipotezei ăsteia: mai multe partide își atenuează reciproc tendințele de acaparare a întregii puteri, oamenii noi tulbură apele unei instituții inerte și netransparente, reușita unei mișcări politice noi aduce ceva efervescență și apar noi mișcări și partide. Din aceste puncte de vedere, până acum, nu pot zice că m-aș fi înșelat. Acum, că USR e la guvernare și Nicușor Dan e primar în București, misiunea pare îndeplinită, chiar dacă premisele sunt diferite de cele pe care mi le imaginam în 2016. După ce, cu sau fără ajutorul meu, toate astea s-au realizat, nu mi-a rămas niciun motiv să rămân in partid.
Dintr-o altă perspectivă, mișcarea și, ulterior, partidul USR au o serie de limitări pe care nu le anticipam în 2016. Aceste limitări sunt un tipar pentru organizație dar, cu ceva voință, ar putea fi corectate. Până la a fi corectate însă, pot specula că limitările USR au potențial să dăuneze democrației românești.
La primul contact cu organizația, m-au frapat două particularități care păreau într-un cerc vicios: pe de o parte multitudinea de opinii din partid și, de cealaltă parte, o anxietate la diversitatea de opinii. Anxietatea față de idei care nu le confirmă pe cele proprii, nu era ceva rar în societatea românească. Cred ca nu e rară nici în prezent. La momentul respectiv, USR era încă USB și atrăgea oameni din cei mai diverși. O direcție ideologică avea să vină mult mai târziu. Și, chiar și așa, „centru-dreapta modern” rămâne un concept destul cuprinzător.
O anecdotă bună pentru cam cât de diverse erau opiniile în anii de început ai USB/ USR, e o discuție la care am asistat cu ocazia unei întâlniri despre viitorul bulevardului Magheru. Fuseseră invitați cei de la ARCEN și, cam două ore, s-a discutat despre potențialul blocurilor moderniste ca patrimoniu construit, despre faptul că, datorită acestor blocuri, bulevardul Magheru e ceva aparte, că renovarea lor ar relansa economia zonei etc.. Spre final, un participant trage concluzia că, decât să bagi bani în niște blocuri vechi și cu risc seismic, mai bine le demolezi și faci altceva. Cam atât de departe unele de altele puteau fi opiniile în USR.
Într-un context cu poziții diferite, scenariul ideal ar fi cel în care toate opiniile se pun pe masă, iar din discutarea lor rezultă o cale care mulțumește toate părțile. Mai realistă pare o cale de compromis cu care toate pozițiile pot coexista. Scenariul cel mai păgubos ar fi cel în care fiecare își aduce opinia în discuție, iar ceilalți o demolează. Și tot așa până când nicio opțiune nu rămâne în picioare. Am întâlnit des ultima variantă. Colegii se grupau cu cei cu care cădeau ușor de acord și îi priveau cu suspiciune pe ceilalți. Nu doar că nu se acceptau ideile diferite, dar se puneau la îndoială intențiile celor care le emiteau. Cine nu era „cu noi” erau „împotriva noastră”. Despre acceptarea criticii putea fi vorba doar în mod excepțional, pentru că intenția din spatele criticii era mereu pusă la îndoială. Când o decizie era necesară, se apela la vot. Câștiga tabăra care avea majoritatea, iar celelalte opinii rămâneau total pe dinafară.
În consecință, diversitatea de opinii s-a redus peste ani însă anxietatea la opinii diferite a dăinuit. Se observă și la echipele de conducere sau chiar e promovată de acestea. Sunt multe exemplele de lideri USR care au tendința de a se înconjura cu un număr mic de oameni în care au încredere. Funcțiile se rotesc în acest cerc număr, chiar dacă cei dacă apropiații liderului nu au experiența necesară. Omogenitatea și fidelitatea, iar nu experiența, sunt criteriile. Un membru nou, de exemplu, primește eventual suficiente voturi pentru o funcție dacă demonstrează consecvență în susținerea uneia dintre tabere. Asta dacă, desigur, tabăra respectivă, devine suficient de mare. La prima mea ședință de la USR Sector 2, mai era doar un singur coleg nou ca și mine. Colegul s-a alăturat repede unuia dintre multele tabere și avea să capete notorietate pentru dedicarea – a se citi și inflexibilitatea- cu care o susținea. Omul e parlamentar acum. Un asemenea mod de promovare nu e ceva rar pentru partidele politice. Pentru USR însă, e în dezacord cu imaginea de meritocrație pe care și-o atribuie.
Modul ăsta de a acționa mai ales prin rețeaua de persoane fidele și cunoscute, a limitat capacitatea echipelor de conducere de a mobiliza membri. Am avut impresia că, nici în organizațiile locale și nici la nivel național, nu exista o idee clară de cum să fie folosit potențialul pe care îl presupunea un număr mare de membri. Exemplu elocvent, USRPLUS era cât pe ce să nu strângă la timp semnăturile pentru a-și înscrie candidații pentru alegerile din 2020.
Trebuie să recunosc că dificultățile în a gestiona atât diversitatea cât și numărul membrilor au derivat și din faptul că USR, ca mișcare nouă, a atras oameni din cei mai aparte. Am asistat la mai multe episoade în care persoane veneau să se înscrie exprimând convingerea că ceea ce se întâmplă în organizație e greșit și că singura variantă ar fi fost să vină ei să facă ordine. Chiar și cu argumente solide, o astfel de atitudine câștiga rar simpatie. Lăsând cazurile extreme la o parte, surse similare a avut chiar și conflictul dintre ce aveau să devină „nicușoriști” și „ghiniști”. Pe de o parte, erau membrii care inițiaseră USB. Mulți aveau experiența prostestelor pentru Roșia Montană și a tuturor protestelor de după. Oameni implicați civic, dar fără experiență politică. De cealaltă parte, oameni cu legături cu guvernul Cioloș sau cu partidul M10. USR avea nevoie atât de experiența unora cât și a altora, dar colaborarea între cele două tabere era improbabilă. Cei dintâi îi percepeau pe ceilalți ca uzurpatori, iar aceștia din urmă își revendicau legitimatea din faptul că s-ar fi priceput mai bine să conducă o organizație în care de abia sosiseră.
