În timp ce harta lumii poate părea bătută în cuie, ea este de fapt fluidă, cu granițe în continuă schimbare datorită forțelor geologiei, politicii, conflictelor sau banilor.
De-a lungul timpului, au apărut numeroase națiuni noi, pentru a fi distruse apoi în câțiva ani, sau chiar zile, când circumstanțele se schimbă din nou.
Și, așa cum se explică într-o nouă carte, „Atlasul țărilor dispărute” de Gideon Defoe, motivul dispariției lor nu este întotdeauna un rezultat al diplomației internaționale sau al unui tratat de pace.
Adesea se reduce doar la prostie.
Defoe a adunat destinele a 48 de state dispărute în cartea sa amuzantă, detaliind cu atenție originile și rezultatele fiecăreia în câteva paragrafe minunate care surprind aventura, dar și incompetența.
Fiecare apariție pe hartă este acoperită de o cauză de dispariție care variază de la banal (vândut britanicilor) până la ciudat (telefoane).
„Îmi amintesc când eram copil, descoperind că formele de pe hartă nu rămâneau întotdeauna la fel, mi-a făcut capul să explodeze”, spune Defoe pentru CNN Travel. „Am crezut că este un fel de situație pierdută a regatului Atlantidei, dar nu este așa, poveștile sunt mult mai stupide”.
Defoe împarte țările în mai multe categorii, în funcție de circumstanțele lor – există „marionete”, „minciuni și regate pierdute” și „greșeli”.
Se pare că există un anumit tip de om atunci când vine vorba de crearea națiunilor de scurtă durată.
„Există un profil psihologic ciudat al acestor tipi”, spune Defoe. „Sunt adesea scriitori dintr-o familie monoparentală cu un tată mort. Împărtășesc soarta asta cu ei, dar nu mi-am început propria țară, pentru că nu sunt nebun”, spune el
În această matriță întră și poetul italian Gabriele D’Annunzio, care a înființat Fiume Endeavor.
Așa cum s-a întâmplat în multe dintre aceste țări, regiunea de limbă italiană Fiume a fost redesenată printr-o scrijelire de stilou în timpul călătoriei peste frontiere la sfârșitul primului război mondial.
Moresnet sau Moresnetul Neutru este o altă națiune minusculă creată de țări mai mari care redesenează teritoriile disputate, de data aceasta la sfârșitul războaielor napoleoniene. Creată în 1816, conținea puțin mai mult decât o mină de zinc blocată între Belgia și Prusia.
„Am o sensbilitate pentru Neutral Moresnet. În ciuda faptului că sună ca o nuanță destul de plictisitoare de vopsea”, spune Defoe.
„Neutral Moresnet este un loc în care câțiva băieți mai mari nu pot fi de acord cu cine ar trebui să dețină o fâșie de pământ, așa că sfârșesc prin a decide că nu aparține nimănui.”
Teritoriul triunghiular a supraviețuit de fapt puțin peste un secol, până când a fost absorbit de Belgia la sfârșitul primului război mondial. O vreme, a reușit să se întrețină cu mina de zinc. Când s-a închis, a încercat să se diversifice, cu un succes limitat.
„Au luat în considerare chiar să devină singurul stat vorbitor de esperanto din lume – Esperanto însuși întruchipează o viziune atât de frumoasă și optimistă asupra viitorului”, spune Defoe.
Alte atracții fermecătoare includ statul „extrateritorial” acordat maternității Spitalului Ottawa Civic în 1943, astfel încât prințesa Juliana a Olandei să poată naște un potențial moștenitor care să nu fie trecut născut pe teritoriu străin.
Există și povești mult mai întunecate. „Multe dintre ele sunt țări create de victorieni, cu foarte puțin respect față de populația băștinașă”, spune el.
Puține povești sunt mai triste decât cea a statului liber Congo, format în 1885 în Africa centrală prin intermediul unor afaceri de către regele belgian Leopold al II-lea.
Eludând propriul său guvern democratic, Leopold a folosit o întreprindere privată pentru a achiziționa întinderi întinse de pământ și apoi a transformat-o într-o plantație gigantică de cauciuc în care locuitorii au fost obligați să lucreze, creând efectiv un stat sclav.
În mod surprinzător, într-o perioadă în care expansiunea și exploatarea imperiului era la apogeu, atrocitățile comise în numele lui Leopold i-au indignat pe vecinii europeni din Belgia, forțându-și propriul guvern jenat să ia statul liber Congo din mâinile sale.
Defoe spune că, deși este obișnuit să evoce linii argumentale suprarealiste și uneori prostești pentru romanele sale, poveștile colectate în „Atlasul țărilor dispărute” sunt adesea mult mai ciudate.
